La 5 Martie s-au împlinit 57 de ani de la decesul fulgerător al lui Stalin, la vila sa de la Kuntsevo. Acesta a fost un prilej pentru istoricii occidentali de a relua dezbaterile privind locul acestuia în istoria lumii. Dacă Petru I este supranumit Petru cel Mare pentru că a făcut din Rusia o putere continentală, cum procedăm cu Stalin care a făcut din URSS o super-putere mondială în cei 29 de ani, cât a fost stăpân absolut la Kremlin? America a avut nevoie de două secole şi de 33 de preşedinţi ca să ajungă la poziţia de lider.

Stalin a avut „nervi de oţel”

În cartea sa „Diplomacy”, istoricul american Henry Kissinger, fost ministru de Externe al SUA, scrie că adevăratul lider al coaliţiei Naţiunilor Unite din timpul celui de-al Doilea Război Mondial n-a fost Franklin Roosevelt, cum s-a crezut până acum, ci I.V. Stalin care „a avut nervi de oţel şi a ştiut să aştepte momentul oportun.” Iar Kissinger nu este singurul istoric occidental cu asemenea reconsiderări ale rolului jucat de Stalin pe scena lumii. Este doar unul dintre cei mai influenţi, pentru că în funcţiile de stat pe care le-a avut în guvernele lui Richard Nixon şi Gerald Ford, el a avut acces la informaţii încă inaccesibile celorlalţi cercetători.

Un alt cercetător al istoriei Rusiei, Stephen Koch, profesor la Universitatea Columbia dintre New York, a primit în1993 permisiunea preşedintelui Elţîn de a intra în arhiva prezidenţială sovietică, păstrată în fostul apartament al lui Stalin din incinta Kremlinului. Rezultatul acestui acces unic la arhiva prezidenţială a URSS este cartea scrisă de Stephen Koch sub titlul „Double Lives” (Vieţi duble), în care sunt dezvăluite detalii total inedite de­spre Stalin, prezentate în numărul trecut al revistei „Historia”, şi pe care doar le amintim:colaborarea dintre Stalin şi Hitler a început din 1933, incendierea clădirii parlamentului german – „Reichstag”-ul – a fost efectuată de către oamenii Komintern-ului sau sprijinul logistic primit de Stalin de la ofiţerii Gestapo în uciderea mareşalului sovietic Tuhacevski. Cartea a avut un asemenea ecou încât a speriat oamenii de la Kremlin şi nu s-a mai permis de atunci accesul vreunui istoric occidental la arhiva prezidenţială sovietică.

Cum a devenit Stalin „Ţarul Roşu”

În acelaşi grup de cărţi de mare succes despre Stalin, apărute recent cu elemente inedite din studiul arhivelor secrete din Rusia, se situează şi cartea britanicului Simon Sebag Montefiore, intitulată „Stalin-The Court of the Red Tsar” (Curtea Ţarului Roşu), publicată de editura Weidenfeld &Nicolson din Londra.

Autor al mai multor cărţi de succes, S. Sebag Montefiore a muncit şase ani la documentarea acestei cărţi, ani petrecuţi în Rusia de după Gorbaciov, unde s-a întâlnit cu sute de persoane din cercul apropiat lui Stalin (membri de familie, colaboratori, medici, militari din garda de corp, specialişti în arhivele Kremlinului etc.). Simpla lectură a bibliografiei de 11 pagini uimeşte prin ineditul surselor, multe dintre ele nepublicate – între acestea, jurnalul de însemnări al lui Nikolai Iejov, predecesorul lui Beria la conducerea NKVD-ului.

Spre deosebire de biografiile anterioare ale lui Stalin, Sebag Montefiore îl prezintă în detalii pe georgianul Osip Giukashvili ca om, cu defectele şi calităţile sale omeneşti care l-au ajutat să devină Ţarul Roşu. Accesul la membrii familiei lui Stalin era imposibil pentru occidentali înaintea disoluţiei statului sovietic în 1991 şi sub acest aspect cartea lui Sebag Montefiore este o premieră.

Cartea demontează multe dintre miturile şi legendele create pentru a servi cultului lui Stalin. Între acestea poate fi amintit faptul că informaţia potrivit căreia Stalin era un seminarist cvasi-primitiv, complexat şi intimidat de intelectuali ca Lenin sau Troţki, este inexactă. Stalin apare descris ca un autodidact, dotat cu o memorie de invidiat, care citea zilnic peste 500 de pagini, comentate în scris în mod competent pe marginea paginilor citite, iar observaţiile sale demonstrează că erau ale unui intelectual. Un alt detaliu surprins de carte aminteşte că Stalin avea talentul analitic de a sintetiza pe o singură pagină un subiect complex dezbătut în faţa lui de alţii, timp de ore lungi şi de detalii stufoase, într-un rezumat pe care el îl dicta rar şi calm unuia dintre stenografii prezenţi. Martori oculari descriu starea de uimire pe care o provoca Stalin unor intelectuali ca Buharin sau Kamenev, prezenţi la astfel de dezbateri prelungite.

„Translatorul a fost împuşcat“

Stalin a ştiut să extragă de la aliaţii occidentali avantaje maxime în timpul războiului. La conferinţa de la Teheran din 1943, preşedintele SUA Franklin Roosevelt a fost găzduit, spre consternarea lui Churchill, în incinta Ambasadei URSS din capitala Iranului. Motivaţia oficială era că Hitler trimisese în Iran pe Otto Skorzeny cu legendarul lui comando, pentru a-l asasina pe Roosevelt (care aflase până şi codul misiunii germane:„Saltul cel Lung”).

Aparent, Roosevelt a avut mai multă încredere în măsurile de pază ale lui Stalin decât în cele luate de britanici pentru protecţia lui Churchill. Stalin a profitat de această situaţie fără precedent în analele diplomatice şi a avut întrevederi private cu Roosevelt fără participarea lui Churchill, la care cei doi au împărţit lumea. Se poate imagina importanţa celor discutate de cei doi la Teheran după următorul schimb de telegrame descoperite la Casa Albă:„Roosevelt către Stalin:«Domnule Mareşal, după cum ştiţi, sunt în campanie electorală pentru realegerea mea pentru a patra oară ca preşedinte al SUA. Ar fi extrem de jenant pentru mine dacă ar transpira în presă ceva din natura discuţiilor purtate împreună la ambasada URSS din Teheran».

Stalin către Roosevelt:«Domnule Preşedinte:Confirm primirea telegramei Dvs. şi vă comunic măsurile luate aici:stenogramele discuţiilor noastre au fost arse, iar translatorul împuşcat»”. Aceste telegrame au făcut senzaţie în SUA când au fost citite la televiziunea naţională de către jurnalistul David Brinkley.
În pofida propagandei oficiale care-l prezenta pe Stalin drept rus, el a rămas toată viaţa lui un georgian din Osetia. Vorbea în limba georgiană, mânca bucate gătite după reţete din Caucaz şi prefera să bea vinuri uşoare din Georgia natală. A condus personal destinele Georgiei de la Kremlin prin intermediul unor şefi de la Tbilisi, care nu-i ieşeau din cuvânt. S-a implicat personal în toate disputele mărunte de acolo, ducea dorul prietenilor lui şi a trăit ultimii lui opt ani de viaţă, izolat de res­tul lumii într-un microclimat care-i amintea de Georgia natală.

„Succesorul va trebui să fie un rus”

Este inexactă teoria că Stalin ar fi refuzat desemnarea unor succesori la conducerea URSS după moartea sa. La pagina 516, Sebag Montefiore descrie o scenă confirmată de cei care au fost prezenţi:„Mikoian şi Molotov erau consideraţi prea bătrâni pentru a-l succeda pe Stalin. Mikoian la 52 de ani, mult mai tânăr decât Stalin, a considerat acest argument ca fiind prostesc, dar n-a spus nimic. «Succesorul – a spus Stalin – va trebui să fie un rus, nu un caucazian». Molotov rămânea un asemenea candidat, dar Stalin era dezamăgit de el. Apoi Stalin a îndreptat degetul spre faţa lungă a lui Kuznetsov, protejatul lui Jdanov spunând:«Acesta-i omul» pe care-l voia ca să-i succeadă ca Secretar General. Voznesenski urma să-i succeadă ca Prim-Ministru. Mikoian a simţit imediat că declaraţia asta va fi de un mare deserviciu pentru Kuznetsov, gândindu-se la cei care visau în secret să aibă acea funcţie.”

O altă legendă demolată este teoria că Beria a ucis mulţi oameni din proprie iniţiativă, fiindcă erau duşmanii lui sau presupuşi a-i fi duşmani în viitor. Molotov scrie în memoriile sale că Beria tremura de frica lui Stalin şi că nu era decât un funcţionar zelos al ordinelor dictatorului. Mai mult chiar, Molotov recunoaşte că el însuşi a fost coautor al deciziilor de execuţii în masă în perioada terorii staliniste. „Eu nu l-am considerat niciodată pe Beria ca principal răspunzător pentru teroare. Am susţinut întotdeauna că principala răspundere a fost a lui Stalin şi a acelora dintre noi care au aprobat teroarea şi au fost activ implicaţi în ea. Eu am fost totdeauna activ şi am fost în favoarea adoptării acestor măsuri. N-am regretat niciodata şi nu voi regreta vreodată că noi am acţionat foarte dur. Dar greşeli s-au făcut.”(Molotov:„Inside Kremlin Politics”, editura Ivan R. Dee, Chicago, 1993, pag. 339.)

Este inexactă şi informaţia că Stalin l-ar fi dispreţuit pe Churchill pentru tergiversarea deschiderii celui de-al doilea front. „Stalin l-a preferat pe Roosevelt, dar cel mai mult l-a admirat pe Churchill:«Un politician puternic, abil şi ingenios», îşi va aminti Stalin în anul 1950. „În anii războiului, Churchill s-a purtat ca un gentleman şi i-au reuşit multe. El a fost cea mai puternică personalitate a lumii capitaliste.“ („Stalin – The Court of the Red Tsar”, pag. 443.)

Beria:„Eu l-am eliminat”

Circumstanţele exacte ale decesului lui I.V. Stalin au fost dificil de investigat până la dezmembrarea URSS, deoarece accesul la arhive era sever limitat de către autorităţile sovietice. În ultimii ani însă, au fost publicate în Occident noi volume bazate pe o documentare minuţioasă a arhivelor recent deschise la Moscova, cărţi care tratează circumstanţele decesului lui Stalin, din care apar indicii care contrazic versiunea oficială, potrivit căreia Stalin ar fi avut o moarte naturală. Cartea „Stalin – The Court of the Red Tsar” are un capitol final intitulat sugestiv:„Eu l-am eliminat”. Aceste cuvinte le-ar fi spus Beria lui Molotov în ziua de 1 mai 1953. Cei doi ştiau că se aflau pe lista celor pe care Stalin se pregătea să-i ucidă curând.

Iată cum prezintă Sebag Montefiore faptele. În ziua de duminică, 1 martie 1953, Stalin este găsit de personalul de serviciu al vilei din Kuntsevo, căzut pe podea de pe divanul pe care dormise. Deşi conştient, era imobil şi nu putea răspunde întrebărilor slujitorilor speriaţi decât cu un şuierat printre dinţi. Avea paralizată partea dreaptă a corpului şi suferea de afazie. Zăcuse pe podea peste 15 ore. Tremura de frig având pe el doar pantalonii pijamalei. L-au ridicat pe divan şi l-au învelit cu o pătură. Logaciov, comandantul gardienilor, a telefonat lui Ignatiev, şeful său care avea răspunderea chemării medicilor, dar acesta, speriat, a cerut subordonaţilor lui de la vila lui Stalin să-i cheme pe Lavrenti Beria, adjunctul lui Stalin la guvern, şi pe Gheorghi Malenkov, adjunctul lui Stalin la partid. Abia după alte patru ore vor sosi cei doi, care l-au găsit pe dictator adormit sub pătură şi sforăind zgomotos.

Beria l-a admonestat pe Logaciov că provoacă panică şi a ordonat să-l lase pe Stalin să doarmă şi să nu mai telefoneze nimănui. Faptul că alte 12 ore au fost lăsate să treacă fără chemarea medicilor este invocat ca probă că liderii sovietici l-au lăsat pe Stalin fără asistenţă medicală cu scopul de a-l ucide. Ignatiev şi protectorul său, Hruşciov, au fost identificaţi ca fiind la originea deciziei de amânare a chemării medicilor pentru a câştiga timp în protejarea funcţiilor lor în noul guvern în curs de constituire după decesul lui Stalin. Beria este citat în cartea lui Sebag Montefiore că s-a confesat lui Molotov cu următoarele cuvinte:„Eu l-am eliminat! V-am salvat pe toţi!” (pag. 568). Cercetări recente sugerează faptul că probabil vinul lui Stalin de la cina precedentă a fost stropit cu un produs farmaceutic, warfarin, care poate produce o congestie cerebrală (pag. 569).

Aceste afirmaţii se fac pe baza cercetării notiţelor scrise de medici în ziua de 5 martie 1953, la prânz, note care menţionau ca Stalin a vomitat sânge, iar acesta a fost trimis la analize de laborator (unde au fost detectate urme de warfarin). Acest detaliu n-a apărut în raportul final şi a fost probabil omis întrucât putea semnifica otrăvirea lui Stalin. Warfarinul ar fi putut într-adevăr declanşa acea hemoragie suspectă.

Molotov:„Stalin n-a avut o moarte naturală”

Sergo, fiul lui Beria descrie în cartea sa, „Beria, mon père”, publicată de editura pariziană Plon, că a fost martor ocular la următorul porumbel scăpat din gura tatălui său când a văzut că nevasta sa, Nina Beria, a izbucnit în plâns la aflarea morţii lui Stalin:„Tu eşti de-a dreptul nostimă, Nina! Moartea lui ţi-a salvat viaţa! Un an dacă mai rezista, nici un membru al Biroului Politic n-ar fi supravieţuit!” (pag. 348).

În cartea sa de amintiri „Molotov Remembers”, acesta spune textual:„Unii oameni sunt convinşi că Beria l-a ucis pe Stalin. Eu cred cu convingere că această posibilitate nu poate fi exclusă” (pag. 326). Sebag Montefiore spune însă şi numele celui care l-a ajutat pe Beria în acţiunea de suprimare a dictatorului:colonelul Ivan Hrustalev, care era de serviciu în vila lui Stalin în noaptea de 28 februarie spre 1 martie 1953:„«Mă duc să mă culc», i-a spus Stalin lui Hrustalev. «Poţi să dormi şi tu. Nu te voi chema.» Gardienii erau încântaţi:Stalin nu le dăduse niciodată până atunci o noapte de somn. Au încuiat toate uşile” (pag. 565). Se poate concluziona că dacă Stalin a fost eliminat de Beria, rămâne doar de stabilit dacă a făcut-o otrăvindu-l cu warfarin sau, pur şi simplu, lăsându-l fără ajutorul medicilor – ceea ce în final a dus la acelaşi rezultat. Tot Molotov rămâne cel care a rezumat totul într-o propoziţie:„Stalin n-a avut o moarte naturală”.

În încheiere, se poate afirma că după deschiderea arhivelor şi a noilor surse de documentare, Stalin apare mai clar decât oricând, nemaifiind suficient pentru a-l descrie ca o „enigmă”. Ştim acum cum discuta el în mod constant despre el însuşi, adesea cu o uimitoare onestie. A refuzat să poarte Ordinul de Erou al URSS insistând că nu-l merită (Mareşalul Jukov le purta pe toate patru, fiind decorat de patru ori cu titlul de Erou al URSS). Singura decoraţie pe care o purta pe uniformă era cea de Erou al Muncii Socialiste.

Omul Osip Giukashvili, intrat în istorie sub numele conspirativ de Stalin, a fost un politician dotat cu supra-inteligenţă nativă, pentru care rolul său istoric era suprem ca prioritate, un intelectual cu nerv, care citea zilnic ca un maniac, scriind pe marginea paginilor comentarii, ce uimesc şi azi specialiştii în domeniu! Gregar, sociabil şi fin observator de oameni, acest individ singuratic şi profund nefericit şi-a ruinat fiecare legătură de iubire sau prietenie de-a lungul întregii sale vieţi, sacrificând fericirea sa intereselor politice ale zilei şi unui sindrom paranoic vecin cu nebunia.

Vătămat într-o copilărie grea şi anormal de rece în temperament, Stalin a încercat să fie un soţ şi tată iubitor, dar care a otrăvit fiecare izvor emoţional. Acest iubitor de trandafiri şi mimoze credea că soluţia la orice problemă omenească era moartea, fiind obsedat de execuţii. Acest ateu datora totul preoţilor şi interpreta lumea prin conceptul de „păcat” şi „pocăinţă”, fiind însă din tinereţe un marxist fanatic. Şi-a asumat misiunea imperială a ruşilor, dar a rămas toată viaţa un Georgian, aducând la Moscova răzbunările strămoşilor lui gruzini. Succesul lui Stalin în viaţă n-a fost un accident. Un om care şi-a inventat numele, data naşterii, naţionalitatea, educaţia şi întregul lui trecut pentru a schimba istoria în rol de conducător, avea toate şansele de a ajunge la un spital psihiatric. Doar dacă el va adera prin voinţă, noroc şi abilitate la un partid în momentul în care acel partid poate răsturna ordinea lucrurilor. Stalin a fost un asemenea om.

Platforma de lansare a fost partidul bolşevicilor, iar momentul prielnic – prăbuşirea monarhiei Rusiei. Nimeni din cei care au trăit acele vremuri n-a fost mai abil în conspiraţii, intrigi, dogmatism şi duritate în partidul lui Lenin. E greu de găsit o sinteză mai bună între un om şi un partid decât mariajul dintre Stalin şi bolşevism. Surprins de marele interes pentru Stalin şi de succesul internaţional al cărţii sale, Simon Sebag Montefiore s-a dus recent în ţara natală a lui Stalin, s-a împrietenit cu preşedintele Georgiei, Saakashvili, care i-a deschis arhivele şi i-a înlesnit acestui britanic scrierea unei noi biografii despre tinereţea şi anii de transformare a lui Osip Giukashvili în Iosif Stalin.