Zăpăciţi între un Crăciun european sărbătorit pe 25 decembrie şi re-sărbătorit pe 7 ianuarie, când deja toată lumea prin Europa îşi cam vede de treabă, m-am pomenit cu nişte prieteni în unul din localurile reţelei „La Plăcinte”. Recunosc că îmi place ideea apariţiei unor astfel de restaurante, care sunt reprezentative în primul rând pentru tradiţiile noastre în sine, dar în acelaşi timp pentru diversitatea bucătăriei româneşti şi moldoveneşti la preţuri accesibile şi ambianţă de casă. Merg deseori la ei cu familia sau prietenii, iar uneori când primesc delegaţii străine cu diferite ocazii nu ezit să-i fac cunoscut cu bucătăria noastră anume în aceste locuri.
Aflat acolo, de această dată, am observat pe masă, alături de multe alte lucruri tradiţionale reţelei, două suluri de hârtie, pe care exclusiv în limba rusă, mi s-a deschis în faţă o istorie a statului Moldova (Istoria Gosudarstva Moldova). Am pornit să citesc cu interes şi curiozitate profesională acest compendiu asupra istoriei noastre, dar curând mi s-a întunecat înaintea ochilor, iar de plăcinte şi vin moldovenesc nici n-a mai putut fi vorba în acea seară. Scrisă într-un profund stil neosovietic, cu aducerea unor teorii „postmoderniste” asupra originalităţii seculare şi unice a „poporului moldovenesc”, am avut la un moment dat senzaţia că recitesc într-o formă rezumativă „fundamentala” creaţie a lui Artiom Lazarev – „Moldaskaia Sovetskaia Gosudarstvenosti i Bessarabskii Vopros” (Statalitatea Sovietică Moldovenească şi problema Basarabiei) – publicată în anul 1974, care a avut misiunea Moscovei de a elabora, alături de lucrările unor Kopanski, Brîseakin sau Levit, un punct de vedere „autohton” asupra istoriei „poporului moldovenesc milenar şi asupra statalităţii moldoveneşti seculare”, distinct din punct de vedere etnic şi cultural de poporul român.
Pentru a fi mai explicit voi aduce câteva dintre ideile semnificative ale culinarilor de „La Plăcinte”. În primul rând, fără nicio acoperire arheologică pe care se bazează unitatea şi integritatea spaţiului românesc, se arată că „moldovenii sunt descendenţii unui vechi popor… care au fost creatorii mai multor civilizaţii europene, inclusiv civilizaţia Romei”. Înţeleg dorinţa de a proiecta mândrie printre moldoveni, au încercat şi ucrainenii sau azerii să demonstreze că primii oameni au apărut pe teritoriul lor, dar de aici până la concluzii istorice riguroase, bazate pe cercetări aprobate internaţional este totuşi o cale lungă. Apoi deosebit de „originală” mi s-a părut teoria negării latinităţii, a condamnării „ocupaţiei lui Traian” şi accentuarea faptului că „teritoriul actual al R. Moldova s-ar fi aflat sub controlul „dacilor liberi”, care n-aveau nicio treabă cu restul dacilor care se aflau mai la sud. În sine, această constatare se face din dorinţa unică a autorilor de a arăta că termenii „român, limba română, apărute în secolul XIX ca rezultat al pretinsei origini romane (latine) a moldovenilor şi valahilor (românilor) sunt absolut inconsistenţi”, pentru a se ajunge la ideea fixă pe care o urmăreşte hârtia şi anume că moldovenii şi românii sunt două popoare diferite.
Mai departe lucrurile sunt şi mai hazlii, dacă n-ar fi în esenţă tragice. Negând teoriile naţionalismului privind apariţia naţiunilor şi a statelor moderne, determinată de procese complexe cum ar fi modernizarea, industrializarea şi politicile imperiale, care în esenţă au determinat coagularea în state-naţiune a teritoriilor cu descendenţă şi afinitate culturală unică, autorii constată că „pe parcursul întregii sale istorii moldovenii şi-au numit limba moldovenească, iar pe ei moldoveni… mulţi dintre moldovenii din România şi actualmente nu se consideră români, ci etnici moldoveni”, că „toată literatura românească a secolului XIX este moldovenească, pentru că este scrisă în limba moldovenească”, iar pentru a fi convingători îi enumeră pe C. Conache, Gh. Asachi, C. Negruzzi, V. Alecsandri, A. Russo, M. Eminescu, I. Creangă etc., care nu ştiu de ce paradoxal şi contrar acestor afirmaţii spuneau că sunt români şi că vorbesc în limba română. Şi punctum.
Potrivit „La Plăcinte” „…Moldova a pierdut statalitatea în 1862 ca rezultat al unirii cu Valahia… iar încercările poporului moldovenesc de a se opune lichidării statalităţii moldoveneşti s-a încheiat prin intervenţia armatelor din Bucureşti, care au înecat în sânge răscoalele populare de la Iaşi din 1866”, asta trecând peste faptul că sfârşitul Moldovei ca stat a intervenit ca rezultat al celor două anexiuni imperiale, din 1775 (Bucovina de către Imperiul Habsburgic) şi mai ales 1812, care a dus la anexarea părţii de est a statului moldovenesc de către Imperiul Rus. Anume aceste acţiuni imperiale şi frica dispariţiei în totalitate în cadrul Imperiului ţarist, colaborate cu asumarea unei identităţi comune de către elitele de la Iaşi şi Bucureşti, au determinat realizarea unităţii naţionale româneşti la mijlocul secolului XIX.
În continuare, discursul istoric îl plimbă pe cititorul aflat între o gură de tocană cu mămăligă şi o înghiţitură de Cabernet prin tot arsenalul istoriografiei sovietice privind „…re-apariţia statalităţii moldoveneşti în cadrul RSS Ucraineană în anul 1924, când s-a creat Republica autonomă Moldovenească, care avea toate atributele şi funcţiile unui stat – guvern, drapel, imn şi limba de stat”, în timp ce „…în 1918 statalitatea moldovenească din Basarabia, sub denumirea de Republica Democratică Moldovenească, a fost iarăşi lichidată în rezultatul intervenţiei române”.
Asta omiţând deliberat faptul că în ciuda dimensiunilor reduse şi a caracterului etnic moldovenesc dubios (moldovenii reprezentau 31,6 procente din populaţia RASS Moldovenească, în timp ce ucrainenii – 49,6 procente), nou creata republică a fost ridicată la statutul unei republici sovietice autonome din cauza că reprezenta un instrument politic şi propagandistic multifuncţional în mâinile autorităţilor sovietice: 1. pentru a accentua diferenţele la soluţionarea problemei naţionale de pe cele două maluri ale Nistrului şi între cele două sisteme politice – capitalist şi comunist, evident în favoarea celui sovietic; 2. pentru a păstra deschisă problema Basarabiei până la anexarea ei, idee fixă a Moscovei de-a lungul perioadei interbelice, iar prin asta de a crea presiuni constante asupra statului român; 3. în eventualitatea unor schimbări internaţionale majore, de a folosi RASSM ca un cap de pod spre Balcani. Sau negând faptul că în perioada 1918-1940 populaţia actualei R. Moldova a experimentat într-un fel senzaţia de a fi european sau de a fi parte a civilizaţiei occidentale, procesul de modernizare fiind realizat pe fundalul unificării şi integrării provinciilor istorice într-un context comun românesc şi general european. Votul universal şi alegerile, sistemul de partide, drepturile fundamentale ale omului, principiul descentralizării administrative, reformarea relaţiilor de proprietate, accesul la educaţie şi serviciile publice, conectarea directă la circuitul politic, economic, educaţional, cultural sau sportiv european şi internaţional, au fost doar câteva elemente esenţiale ale conturării identităţii europene a basarabenilor în perioada interbelică. Asta în timp ce „moldovenii sovietici” erau turmentaţi de politicile totalitare represive, culminate cu marea foamete din 1932 şi Marea Teroare din 1937, care au făcut ca mii de moldoveni să dispară.
Tot acest itinerar al istoriei cu gust de plăcintă se încheie cum şi era de aşteptat, într-o retorică antiromânească şi „moldovenistă”, potrivit căreia „…moldovenii şi românii au ieşit dintr-un areal etnic comun şi sunt popoare apropiate, posedă o limbă literară comună, care este mai corect să fie numită limba moldovenească, dar totuşi aceste popoare se deosebesc unul de altul. Românii consideră că au provenit de la populaţia multilingvistică a provinciei romane Dacia, în timp ce moldovenii de la populaţia veche a arealului dintre Carpaţi şi Nistru, care a locuit pe acest teritoriu de peste 8 mii de ani”. Iată aşa, domnilor gurmanzi de „La Plăcinte”, dacă aţi citit această frază când mestecaţi, aveţi toate şansele să vă înecaţi cu sarmalele moldoveneşti, aşa cum era să păţesc şi eu. Mă întrebam doar la care moldoveni se referă autorii, la cei circa cinci milioane de moldoveni români care locuiesc la Iaşi sau Suceava şi care sunt membri ai Uniunii Europene sau poate la acei mii de moldoveni deportaţi prin Siberii şi Kazahstan pentru că se considerau români? Sau poate la cei mii de români din R. Moldova care se consideră parte integrantă a spaţiului românesc şi latin?
Cel mai interesant e faptul că sursa la care face referinţă istoria a „La Plăcinte” este un anume site www.moldovenii.md, pe care când l-am deschis mi-am pus şi mai mult mâinile în cap. Mă întrebam deseori cum în ciuda evidentelor repere româneşti ale independenţei R. Moldova, în ciuda menţinerii cursului de „Istoria Românilor” şi a „Limbii române” ca obiecte de studiu în instituţiile preuniversitare şi universitare timp de peste douăzeci de ani, continuăm să mai avem parte de un context divizat asupra identităţii şi asupra istoriei. Cum îşi mai are loc un curent „moldovenist”, format în contextul perioadei interbelice de către ideologia şi propaganda sovietică, iar ulterior a fost linie oficială de partid şi de stat în URSS şi RSSM, potrivit căruia „…moldovenii şi românii sunt două popoare diferite, care vorbesc limbi diferite, iar istoriile lor, deşi se intersectează în timp, au trasee diferite, pornind uneori chiar de la etnogeneză”? Problema nu este numai în instrumentalizarea politică a „moldovenismului”, nu numai în faptul că există diferiţi „patrioţi ai Moldovei”, gurăi, taberi, dubrovski/durakovi, stepaniuci sau pascari, care au rămas încă ancoraţi în sechelele de mentalitate generate de perioada ţaristă sau sovietică, aprofundate de „moldovenismul” statalist şi întreţinute de Federaţia Rusă. Problema este că mai există reţele care întreţin acest „moldovenism”, aşa cum o face „La Plăcinte”.
Dacă restaurantele „La Plăcinte” au ajuns să cultive istoria R. Moldova în limba rusă, pornind de la premiza distinctivităţii dintre moldoveni şi români, atunci Academia de Ştiinţe şi Institutul de Istorie ar trebui să se ocupe cu cercetări în domeniul gastronomiei, facultăţile de istorie să pregătească bucătari şi chelneri, iar Ministerul Educaţiei să elaboreze programe şcolare şi manuale, unde în loc de istorie să se predea teoria ajungerii brânzei în plăcintă.
