Lecția românească de democrație

Rusia lui Putin, agresivă și autoritară atât în plan intern cât și extern, pare să genereze simpatii nu doar în spațiul postsovietic și printre moldoveni, dar și la nivel global, printre diferiți adepți ai „politicilor de mână forte”. China comunistă, un alt fief al despotismului oriental hidos cu valențe marxist-maoiste, ancorate într-un model de socialism de piață, la fel pare fascinantă și atractivă pentru mulți, inclusiv printre intelectualii de pe la noi. Regimul lui Erdogan după ce a epuizat măsurile legale de constrângere a opoziției și societății civile, a trecut la măsuri represive deschise, omorând orice speranță de a construi un stat turc democratic și european atât timp cât este la conducere. Asta la pachet cu șantajul contra Europei și aliaților NATO în problema refugiaților și a sistemului de securitate regionale, dar și ale tentativelor evidente de a se apropia de Rusia pentru supraviețuirea politică. Și în Filipine președintele Rodrigo Duterte, un alt urmaș al lui Hitler și Stalin, execută personal oameni și a impus în țară un regim dictatorial, cu accente personalizate.

Chiar în interiorul lumii democratice atestam atunci o deviere spre autoritarism și înclinații populiste, care au adus la conducerea statelor democratice (sau cu aspirații temeinice de a fi ca atare) forțe politice și indivizi greu de imaginat acolo în alte timpuri, mai ales pe fundalul transformărilor care s-au produs după 1989/1991. Premierul Orban a îngenunchiat o Ungarie liberă și democrată, care s-a ridicat pentru aceste idealuri chiar și împotriva tancurilor ruse în 1956, pentru ca acum să sufere într-un regim quasi-autoritar, cu restricții asupra presei și discurs xenofob și revizionist față de vecini. Asta fără a mai vorbi de faptul că s-a apropiat vădit de Rusia lui Putin, pe care l-a primit zilele trecute la Budapesta, în încercarea de a-și conserva propriile resurse de putere și a pune la cale eventuale combinații geopolitice, nu în ultimul rând, pe seama României. Ce-ar fi spus oare martirii revoluției de la 1956 la aceste pupături ale lui Orban cu Putin? Mare greață.
Și în Bulgaria spuneam, după ani de apartenență la spațiul de securitate și bunăstare euroatlantică, s-a votat în toamnă o soluție de stânga, care cu excepția Europei de Vest, unde stânga are o cu totul altă tradiție decât comunistă și marxist-leninistă, tot o schizofrenie colectivă de sfidare a democrației înseamnă. Asta după ce au aruncat-o la gunoi în anul 1989, considerând timpurile lui Jivkov o epocă despre care vor citi doar în manualele de istorie. Dar se vede că molima roșie mai are resurse de nostalgie în aceste state balcanice afectate de moștenirea otomană și profund penetrate de comunism.

Cel mai mult desigur a șocat și dezamăgit leagănul democrației și liderul lumii democratice Statele Unite ale Americii, care a votat un clown ca Donald Trump, cu apucături populiste și lipsit de viziune asupra locului deosebit pe care țara ce urmează să o conducă îl are în lume. Și pe deasupra cu afinități și simpatii pentru Putin și Rusia, care se pare a pus mâna la înscăunarea sa, Trump trădând astfel aliații vest-europeni, așteptările statelor est-europene, pe ucrainenii care se luptă din greu ca să-și salveze statul și pe noi, care din 1944 tot așteptăm americanii să ne salveze.

Cu asta am ajuns și la românii noștri, care în această orbecăială globală, au votat și ei în toamnă partidul ortacilor lui Ion Ilici Iliescu, unde lumea zice că sunt oameni de treabă, pe care i-am cunoscut și eu, doar că ei prea puțin contează într-o construcție politică coruptă, mincinoasă și care se pare este încă dependentă de lucrurile ce i se spun de la Moscova.

Doar că zilele astea România a demonstrat că este un stat al democrației și libertății, iar sutele de mii de români care au umplut străzile țării pentru a se opune fărădelegii politice pesediste, au dat lumii, Europei și nouă tuturor o lecție importantă de democrație. Acest efort al românilor zi de zi, seară de seară, care a crescut în intensitate până a atins cifre de sute de mii de oameni și zeci de orașe, nu trebuie minimalizat, deturnat sau prost interpretat, așa cum au încercat mai mulți să facă, în primul rând, cei de la putere. Acest exercițiu de democrație desfășurat sub ochii noștri chiar are o semnificație istorică deosebită, mai ales pe fundalul lucrurilor pe care le-am descris mai înainte, pentru că este prima manifestare la nivel global în sprijinul democrației și al statului de drept, care ne-a făcut pe toți să ne simțim mândri că suntem români.

PSD a judecat prost rezultatul alegerilor pe care le-a câștigat detașat, fără pricepere și răbdare, dar înainte de toate, fără înțelegerea faptului că cele trei milioane de români care i-au votat nu reprezintă în totalitate România, iar România nu este R. Moldova, unde poți instala pe întuneric guverne și adopta legi, fără să pățești nimic. România a arătat în primul rând că are instituții de justiție, care pot contracara tentativele de asalt asupra statului de drept; are un președinte cu împuterniciri extinse, care odată devenit solidar cu poporul, devine capabil să basculeze orice încercare de a instala legi banditești; dar dincolo de toate, românii au arătat că sunt un popor european, civilizat, pătruns de conștiința faptului că democrația este singurul modus vivendi într-o lume a deraierii spre tiranie și autoritarism, ultimul hotar al răbdării și toleranței, dincolo de care nu există alternativă. Este o altă Românie, una care nu va mai tolera eventuale alunecări spre politici de bâlci și care va veghea cu atenție ca idealurile în care s-a investit atât de mult după aderarea țării la UE și NATO, nu mai pot fi compromise.
Lecția românească de democrație este de un caracter profund și complex atât pentru noi, românii, cât și pentru contextul regional, european și global. Pentru noi este importantă, deoarece ne-a sporit autoîncrederea ca națiune și țară, deoarece până recent am consumat doar beneficiile democrației ca sistem politic, în mare parte proiectat ca rezultat al politicilor de europenizare și integrare. Prin aceste proteste am devenit apărători și exportatori ai acestor valori, pentru care în ultimul timp state și națiuni au ratat dezinteres și sfidare. Aflată la frontiera Uniunii Europene, România a oferit o lecție de demnitate și de atașament față de democrația tuturor statelor din proximitatea UE, pentru care nevoia și speranța de a fi democratice au devenit ultimul colac de salvare al existenței statale și umane. Mai ales pentru R. Moldova, unde necesitatea unei Românii democratice și prospere apare ca o garanție pentru menținerea sa în cărțile integrării europene, a modernizării și democratizării, iar protestele masive din dreapta Prutului nasc invariabil asocieri și așteptări similare și în stânga lui, acolo unde există o nevoie disperată de protest social și civic pentru salvarea democrației.

Într-o regiune instabilă și înclinată spre alunecări politice și geopolitice, într-o vecinătate cu o Ungarie autoritară și rusofilă, cu o Ucraină în război și cu grave probleme de funcționalitate statală, cu o Bulgarie socialistă și înclinată spre „dialog” cu Moscova, cu o R. Moldova prinsă într-un joc periculos al mimării democrației și integrării europene, aflată în pragul unui colaps politic și geopolitic, România devine o insulă de libertate și stabilitate, prima care s-a ridicat pentru a întări încrederea în civilizația europeană ca un bastion al rezistenței contra formelor de totalitarism și singura capabilă pe acest fundal de sfidare a democrației să trezească din amorțire pe cei care sunt pregătiți să o abandoneze. Sub ochii noștri s-a născut zilele acestea o altă Românie, România secolului XXI, pentru care această trezire trebuie să fie un imbold pentru asumarea unui alt rol în politicile europene, adecvat resurselor umane și teritoriale pe care le are, dar mai ales printr-o altă proiectare în vecinătatea apropiată și în primul rând în R. Moldova, pentru care are și o menire istorică.