Lumi paralele sau „coaliţia harbuzului”

Jumătate din populaţia Moldovei nu votează – este o lume irefutabilă, pe care nu o mişcă absolut deloc politicienii. Cei care nu votează şi-au pierdut cu totul încrederea în politicieni, în toţi politicienii; pentru ei tot ce spun politicienii e business, iar politica e un simplu colhoz în care aceştia vor să ajungă la început brigadieri, apoi preşedinţi – căci pe un preşedinte de colhoz nu-l întreabă nimeni câte tiruri de pătlăgele a muls de pe teritoriul lui, câte capete de vită a vândut şi ce-a făcut cu banii. Restul – adică ideologiile partidelor, cuvântul dat alegătorilor – sunt baloane de săpun, nu contează.

Când un politician vorbeşte la tribună şi, mai ales, când pronunţă cuvinte ca „popor” sau sintagme ca „voinţa poporului”, ar trebui să se gândească şi la cei care nu votează. Or, poporul care votează, cu tot cu voturile morţilor, adună în jur de 50% din populaţia Moldovei. Şi atunci, să spui că poporul a ales PLDM sau PCRM sau alte litere mari e o minciună şi o ipocrizie… Lumea oamenilor care votează este una tristă. Tot timpul minţită şi abandonată. Politicienii sunt obişnuiţi să spună una şi să facă alta. În cel mai rău caz – aruncă la gunoi un partid şi înfiinţează sau intră în altul. Fiindcă, pentru ei, noi suntem „ei” şi suntem extrem de proşti sau exagerat de înţelegători. Noi – toate lumile paralele din Republica Moldova.

În Moldova există o lume a adolescenţilor care-şi văd viitorul în altă parte, care nu-şi văd deloc viitorul, sau care-şi văd viitorul doar după o doză. Există o lume a bătrânilor care nu fac decât să-şi aştepte sfârşitul, pentru ei viaţa devenind de-a dreptul un iad. Există o Moldovă credincioasă şi alta atee. Există o Moldovă semirurală şi o Moldovă semiurbană. Există o Moldovă care protestează şi alta care-i bagă la zdup pe cei care îndrăznesc să gândească în glas. Există o Moldovă a românilor, alta a „moldoveniştilor” şi alta care, pentru cetăţenii ei, este un raion din Uniunea Sovietică. Există multe Moldove. Există chiar şi Transnistria, şi Găgăuzia.

Şi acum trăim un timp când este pe cale să apară sau deja a apărut o altă lume, pe care Constantin Tănase a numit-o „coaliţia harbuzului”. Am avut multe legume la conducerea ţării, dar până azi parcă nu ne-a condus vreun harbuz. Asta mi-a adus aminte de un roman, În zahăr de pepene de Richard Brautigan, un scriitor american numit „ultimul reprezentant al generaţiei Beat”. În roman, Richard Brautigan construieşte o lume utopică, din zahăr de pepene. Romanul arată cumva un vis al hippioţilor americani. Acolo lumea e pe cât de absurdă, pe atât de simplă şi izolată.

Am avut impresia că Filat şi Voronin sunt fani ai lui Brautigan. Probabil că greşesc, dar oricum e clar că sunt fani ai harbuzului. Chiar dacă nu se va ajunge oficial niciodată la o „coaliţie a harbuzului”, el deja există. Aşa absurd cum e şi cum pare. Harbuzul este lumea lui Filat şi a lui Voronin. O lume numai a lor. În care Filat e „primit” la convorbiri, comuniştii îi votează iniţiativele, iar Voronin spune că i-i greaţă de orice fel de „alians” şi că nu se poate uni cu contrabandiştii de ţigări. Şi asta mă duce iar cu gândul la creatorul romanului În zahăr de pepene. La 49 de ani, Richard Brautigan s-a sinucis, împuşcându-se în cap. Nu e uşor să creezi o lume a harbuzului, chiar şi imaginară. Şi harbuzul de aia e harbuz, ca să-i crapi coaja şi să-l mănânci. Tot ce poate rămâne de la un harbuz sunt sâmburii…

Nu dau sfaturi nimănui, fac doar observaţii. Şi sunt convins că o lume a „coaliţiei harbuzului” nu poate fi de durată. Atât în literatură, cât şi în realitate. Dar, trebuie să recunosc totodată: chiar dacă l-a omorât, lumea lui Richard Brautigan este mult-mult mai interesantă şi mai complexă decât lumea „coaliţiei harbuzului” de la noi.