Forma sub care erau modelate bijuteriile atrăgea energii benefice menite să protejeze pe cel care le purta de influenţele nefaste. De exemplu, bijuteriile feniciene, egiptene şi etrusce, în formă de mână (care sunt foarte răspândite şi în ziua de astăzi la popoarele islamice, fiind numite „mâna lui Fatima”), erau menite să protejeze împotriva descântecelor şi a blestemelor.
Spirala, întâlnită la popoarele celtice, este semnul Creaţiei care se desfăşoară în mod armonios pornind de la germenele divin original. Când spirala se prezintă sub formă dublă, cu spire înfăşurate în sens contrar, în formă de S, avem de-a face cu simbolul Yin-Yang, reprezentând cele două energii fundamentale cosmice, energia masculină şi cea feminină. Ritmul Universal se compune din doi timpi: evoluţia sau expansiunea, ce porneşte din centru către exterior, şi involuţia sau contracţia, care reprezintă întoarcerea în centru. Din punct de vedere esoteric, spirala dublă semnifică mişcarea ce duce de la moartea iniţiatică la o nouă naştere, purtarea acestui simbol determinând acordarea la ritmurile universului şi facilitând trăirea unor stări superioare, extatice.
Cristalul – mineralul perfect
Bijuteria devine un talisman mult mai puternic dacă acestor forme simbolice li se vor adăuga pietre preţioase. În tradiţia esoterică, şlefuirea pietrelor preţioase este simbolul armonizării fiinţei umane aflată pe o cale spirituală. Piatra brută, informă, reprezintă materia nediferenţiată şi semnifică aspectele grosiere ale fiinţei ce urmează să fie iniţiată. Esenţa însăşi a pietrei, forma concentrată a energiei, este cristalul. În inima pietrei, el ia naştere şi capătă formă treptat, conform celor mai stricte legi geometrice. Formarea lui este rezultatul unui proces de purificare prin foc, de transmutare a tenebrelor în lumină. Cristalul reprezintă materia în starea sa cea mai pură. Este o formă pe care forţele telurice au şlefuit-o, făcând-o abstractă şi perfectă, dar în acelaşi timp în el se acumulează şi se condensează o energie cosmică pe care o radiază din plin după aceea. Cel mai adesea, cristalizarea conferă materiei transluciditate sau transparenţă. Lumina pătrunde până în inima cristalului; aici substanţa îşi pierde caracterul de opacitate, pentru a se lăsa înfrumuseţat de lumină.
Megaliţii – „antene” cosmice antice
În urmă cu 4-5000 de ani, civilizaţia megalitică a lăsat în urmă monumente gigantice, compuse din bucăţi imense de rocă aşezate vertical, temple şi morminte, totodată. În 1928, o expediţie ştiinţifică a descoperi în partea septentrionară a Tibetului, la o altitudine de 6000 de metri, un grup de monumente orientate de la Est la Vest, semănând în mod izbitor cu cele de la Carnac. Această orientare a monumentelor dovedeşte în mod clar că practica sacerdotală căreia îi erau destinate se raporta la un cult solar. O altă destinaţie a acestor monoliţi era stocarea anumitor forme de energie, rămase necunoscute până în ziua de astăzi. Amplasaţi în puncte de emergenţă a energiilor telurice, ei erau nişte sui-generis „antene” care captau vibraţiile subtile cosmice. În asemenea puncte, energiile telurice şi cele cosmice, fiind perfect echilibrate, se genera un câmp de energie benefică şi curativă în jurul monumentelor, câmp ce poate fi resimţit şi astăzi de fiinţele dotate cu capacităţi extrasenzoriale.
Metalele au memorie
Toate aceste reacţii vitale au fost puse în evidenţă de un savant de origine hindusă, Sri Jagadin Bose din Calcutta la începutul secolului nostru. Acest fizician a constatat că reacţiile moleculare ale substanţelor considerate anorganice erau analoage cu cele ale ţesuturilor vii de origine animală, cum ar fi, spre exemplu, muşchii. Unul dintre cele mai remarcabile exemple ale sale era să supună o parte din suprafaţa unei plăci metalice acţiunii unui acid. După un timp, placa era tratată astfel încât orice urmă de coroziune să fie înlăturată. Bose a constatat atunci că în locul în care placa fusese în contact cu acidul se produceau reacţii chimice imposibil de obţinut în orice alt loc al plăcii: metalul păstra amintirea tratamentului la care fusese supus. Bose a demonstrat că unul și acelaşi metal „se îmbolnăveşte” la contactul cu o anumită substanţă şi „se vindecă” la contactul cu o alta. Carbonatul de sodiu sporeşte de aproximativ trei ori sensibilitatea platinei; acidul oxalic este o adevărată otravă pentru metale, producându-le moartea; în doze mici potasiul are un efect benefic asupra metalelor, dar în doze mai mari este dăunător. Baronul Karl von Reichenbach a demonstrat prin cercetările sale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea că aura mineralelor este realitatea incontestabilă, fiind o modalitate de manifestare a energiei vitale universale.
