În primul rând, trebuie să ai un merit personal înainte de a fi mândru de ceva, de a te afişa şi făli cu o performanţă. În cazul acestei sportive nimeni nu are vreun merit sau vreo contribuţie la performanţele ei. Fără merit, mândria este o formă simplă de aroganţă.
Am putea spune că suntem români, iar asta ne justifică sentimentul de mândrie. De acord că împărţim ceva cu respectivă sportivă, am trăit în aceeaşi cultură, vorbim aceeaşi limba, am trecut prin întâmplări comune. Există un grad de apropiere, care justifică un mai mare interes şi o simpatie faţă de anumite persoane, dar de la simpatie la mândrie e un drum lung.
O idee implicită în trăirea acestei mândrii este ideea naţionalistă: Simona Halep e româncă, iar România a crescut-o ca sportiv. Noi toţi am contribuit la ce înseamnă România. Meritul ei este meritul părintelui spiritual – statul român. Prin extensie, meritele ei sunt meritele noastre. Noi, românii, suntem mândri de noi, prin performanţele ei, la care am contribuit. E suficient să formulezi în scris aceasta idee pentru a-i realiza dimensiunile aberante. Performanţele ei sportive există în ciuda faptului că e româncă. Dacă preferaţi, indiferent de acest fapt, performanţele ar fi existat. Discutabil şi meritul personal de a fi români pe care îl au toate părţile implicate.
Identificarea cu performanţele altora este periculoasă, indiferent de criterii (sex, etnie, religie, etc). Ajută puţin, hrănind sentimentul de apartenenţa: faci parte dintr-un grup care înseamnă ceva; cel puţin colectiv nu eşti zero. Performanţele altora sunt fix acest lucru – ale altora. Nu îţi aparţin, nu le influenţezi prin suport sau dezaprobare, nu te fac mai bun, mai important, mai relevant. Performanţele altora hrănesc un sentiment de mulţumire care în mod sănătos e hrănit doar de realizările proprii. Foamea de realizare e foarte sănătoasă, e un factor motivaţional.
Să nu fiu înţeles greşit, o admir pentru modul în care se comportă în public, pentru tăria şi disciplină personală. Nu pot decât să-i respect munca şi realizările şi să-mi dau seama că meritele îi aparţin 100% şi că e singură persoană care poate fi în totalitate mândră de propria-i performanţă. Ca şi sportiv poate fi un model pentru copiii care vor să facă performanţă.
Cei care azi sunt plini de mândrie vor avea orgoliul rănit când va pierde. Aşteptările noastre nu pot fi decât maxime, câtă vreme efortul nostru este zero. Să urmăreşti un meci final sau să verifici scorul nu se califică drept efort. Peste o vreme numele ei va fi uitat, în mod natural. Istoria mândriei se va repetă la următorul sportiv cu performanţe susţinute. Nu putem decât să ne uităm la ultima victima a mândriei degeaba, Lucian Bute, ca să vedem ce urmează pentru următorul performer.
La nivel personal îi doresc Simonei Halep să aibă grijă de banii pe care îi câştigă acum, să-i economisească şi să-i investească inteligent, pentru a avea o viaţă împlinită, în care să se bucure de rezultatele muncii ei. La fel, îi doresc să evite atenţia media. O vor devora la primele picături de sânge.
Cei care nu sunt de acord cu punctul meu de vedere pot oricând să fie mândri de olimpicii internaţionali la matematică, fizică, chimie sau alte subiecte la care omul de rând abia se pricepe.
PS: Există un scenariu în care poţi fi mândru de o asemenea performanţă: dacă e vorba de copilul tău. Asta înseamnă să-i oferi opţiunea de a face sport şi susţinerea pe termen lung. Inspiraţie şi motivaţie îşi poate găsi sportivi de performanţă “tangibili”, cu care se poate identifica, cum e Simona Halep. Poate o manifestare pozitivă a acestor performanţe personale vor fi şcoli locale de tenis bune şi foarte frecventate, care la rândul lor vor da alţi performeri.
Sursa: hotnews.ro
