Lumea

Mărturisirile unui constructivist social: Am greșit și am inventat totul / Toată lumea inventează lucruri. Așa funcționează domeniul studiilor de gen

Dacă aş fi ştiut acum 20 de ani că tabăra pe care mi-o alesesem în conflictele legate de gen şi sex avea să câştige aşa de hotărâtor, probabil aş fi fost în culmea fericirii. Pe-atunci, îmi petreceam serile prin baruri sau la petreceri, dezbătând problematica genului și a identităţii de gen cu alţi absolvenţi; sau, de fapt, cu oricine m-ar fi ascultat – soacra, rudele sau orice persoana suficient de ghinionistă încât să fie în compania mea. Insistam că nici măcar nu există sexe. Şi ştiam asta. Pur şi simplu ştiam. Pentru că eram un istoric al identităţii de gen.

În anii ’90, în facultăţile de istorie din America de Nord faptul de a fi un istoric al identităţii de gen reprezenta un lucru foarte important. În mediile academice de atunci, istoria identităţii de gen şi, în general, studiile referitoare la identitatea de gen făceau parte dintr-o categorie mai largă de subdiscipline bazate pe identitate, care puneau stăpânire pe ştiinţele umaniste. Departamentele de istorie de pe continent începeau să se transforme. Când Asociaţia Americană de Istorie a examinat tendinţele din principalele domenii de specializare în 2007 şi apoi în 2015, cel mai căutat dintre acestea era istoria femeii şi a identităţii de gen. Acesta era în vârful clasamentului împreună cu istoria socială, istoria culturilor şi istoria rasei şi a sexualităţii. Toate aceste domenii împărtăşeau aceeaşi viziune asupra lumii, pe care o aveam şi eu – că fiecare identitate era un construct social. Şi identitatea însemna putere.

Pe atunci, puţini oameni nu erau de aceeaşi părere cu mine. Nimeni care nu era expus unor astfel de teorii în universitate nu ar fi putut ajunge la concluzia că sexul este în totalitate un construct social, pentru că această credință era împotriva bunului simț. Ce face acest subiect aşa de uimitor este faptul că schimbarea culturală a modului de a-l privi a avut loc aşa de repede. Oameni rezonabili începeau deja să admită că unele – sau poate mai multe – identităţi de gen sunt constructe sociale. „Dar asta înseamnă oare că sexul nu are nicio importanţă? Şi atunci, că identitatea de gen se bazează doar pe mediul cultural al unei persoane?” „Da”, aş fi insistat eu. Şi apoi, aş fi insistat şi mai mult. Nimeni nu este mai sigur pe sine decât un absolvent înarmat cu puţina şi preţioasa sa experienţă de viaţă şi cu o idee măreaţă.

Iar acum, ideea mea măreaţă a ajuns peste tot. Ea se arată în special când vine vorba despre drepturile transexualilor sau în politicile referitoare la atleţii transexuali. Există legi care, în esenţă, amenință cu repercusiuni pe oricine sugerează că sexul ar putea fi o realitate biologică – afirmaţie care pentru mulţi activişti este echivalentă cu un discurs al urii. Dacă ai adopta poziţia oponenţilor din perioada mea de dezbatere din anii ‘90 – că, parţial, genul este bazat pe sex şi că există cu adevărat două sexe (bărbat şi femeie) aşa cum biologii cunosc de la începutul ştiinţei lor – progresiştii ar trage concluzia că negi identitatea unei persoane trans. Ceea ce este ca şi cum ţi-ai dori răul ontologic unei persoane de acest fel.

Sunt sigur că nu trebuie să explic cititorilor Quillette toate modurile în care această logică constructivistă a pătruns în cultura noastră. Ce pot să ofer este o mea culpa pentru rolul pe care l-am jucat eu în toate acestea, o critică detaliată a ceea ce greşeam atunci şi de ce greşesc acum constructiviştii sociali radicali. La un moment dat, aveam aceleaşi argumente pe care le au ei acum, deci ştiu în ce privinţe se înşală.

Am un dosar complet de bun constructivist social. Am terminat un doctorat în istoria identităţii de gen şi am publicat prima mea carte pe acest subiect, The Manly Modern: Masculinity in Postwar Canada, apărută în 2007. Titlul promitea mai mult decât oferea. Cartea conţinea de fapt cinci studii de caz de la mijlocul secolului XX, toate din Vancouver, unde avusese loc o discuţie publică despre aspectele „masculine” ale societăţii. Exemplele pe care le-am folosit vorbeau despre maşini, pedeapsa capitală, un club de alpinişti, un incident groaznic de violenţă la locul de muncă (prăbuşirea unui pod) şi o comisie regală care trata un grup de veterani militari. Nu voi intra în detalii. Dar sunt ruşinat de o parte din conţinut, în special în ceea ce priveşte ultimele două exemple.

Cartea nu a câştigat niciun premiu, dar a devenit una din acele cărţi din care unii studenţi citează de fiecare dată când vor să scrie despre istoria masculinităţii. „Uite!”, spun ei, „Şi altcineva a scris despre asta! Tipul ăla canadian, Dummitt, a spus asta în 2007!”. (Sistemul Google Scholar îmi spune că am fost citat de 112 de ori până în Iulie, 2019. Asta nu e mult. Dar istoria Canadei este un domeniu destul de îngust şi numărul de citări este în general destul de mic pentru toată lumea.) În zilele noastre, masculinitatea, în special cea toxică, este un subiect în vogă. Dar în perioada respectivă în Canada, existau puţine cărţi scrise despre masculinitate. Aşa că lucrarea mea s-a bucurat de atenţia publicului.

De asemenea, am publicat un articol din teza mea de Master, care probabil a avut o audienţă mai mare decât munca mea de student. Era un articol amuzant numit Finding a Place for Father: Selling the Barbecue in Postwar Canada, care studia legătura dintre bărbaţi şi grătar în Canada, între anii ’40 şi ’50. (Da, acesta este unul dintre lucrurile cu care se ocupă membrii comunităţii academice). Prima oară publicat în 1998, a mai fost publicat de câteva ori în nişte manuale pentru studenţi. Mulţi studenţi tineri care învăţau pentru prima oară despre istoria Canadei au fost forţaţi să îmi citească articolul pentru a învăţa despre istoria identităţii de gen şi despre construcția socială a genurilor.

Problema este că am greşit. Sau, ca să fiu mai clar, am înţeles lucrurile parţial corect. Şi că în rest, pur şi simplu am inventat totul. În apărarea mea, pot spune dar că nu am fost singurul care făcea asta. Toată lumea inventa (şi inventează) lucruri. Aşa merge domeniul studiilor de gen. Dar nu iau asta ca pe o apărare. Ar fi trebuit să ştiu mai bine. Dacă ar trebui să mă psihanalizez retroactiv, aş spune că, într-adevăr, ştiam mai bine.

Şi eram aşa de furios şi aşa de încrezător în ce credeam că ştiu, ca să ascund faptul că nu aveam nicio bază şi nicio dovadă pentru ce spuneam. Aşa că, umpleam argumentele cu ardoare şi demontam punctele de vedere alternative. Intelectual, ceea ce făceam nu era plăcut. Şi de aceea este foarte dezamăgitor să văd că ceea ce susţineam înainte cu atâta ardoare – şi fără nicio bază – este acum acceptat de atât de multă lume, la o scară mai largă.

Iată cum funcţiona metoda mea: în primul rând, fiind istoric, demonstram că știam că există multe variabile culturale. Genul nu a fost întotdeauna definit în acelaşi fel, în acelaşi timpuri şi locuri. Era, cum spuneam şi în The Manly Modern: „un set de concepte şi relaţii care se schimbă cu timpul şi care dă sensul diferenţelor dintre bărbat şi femeie”. Cum ai fi putut spune că faptul de a fi bărbat sau femeie îşi avea rădăcinile în biologie, când aveam dovada schimbării culturale de-a lungul timpului? Mai mult, insistam că: „diferenţele dintre sexe nu reies istoric din biologie sau din alt domeniu solid mai clar decât din înţelegerea culturală”.

Şi aveam exemplele mele preferate, pe care le transformam în anecdote puternice şi pe care le foloseam în prelegeri sau conversaţii – despre Ludovic al XIV-lea şi despre ceea ce eu numeam „poza lui bărbătească”, care era văzută ca idealul de masculinitate în anii 1600, dar care în standardele din zilele noastre este privită ca fiind destul de feminină. Sau vorbeam despre albastru şi roz, luând citate din anii `20, care arătau că oamenii spuneau că băieţii ar trebui să poarte roz pentru că este o culoare asociată cu focul şi pământul, iar fetele ar trebui să poarte albastru pentru că era sensibil şi diafan – şi acestea ar fi stârnit râsul şi mi-ar fi demonstrat punctul de vedere. Ceea ce credeam că este adevărul absolut despre genuri s-a schimbat în timp. Genul nu era binar. Era variabil şi poate infinit.

În al doilea rând, susţineam faptul că atunci când cineva se referea la un lucru ca fiind masculin sau feminin, nu făcea trimitere doar la gen, ci întotdeauna şi la putere. Şi puterea era şi rămâne un fel de cuvânt magic în universitate, în special pentru un absolvent, citind pentru prima oară Michel Foucault. Să ne amintim că eram în mijlocul unei interminabile discuţii despre „agent” (cine îl avea? cine nu îl avea? când? unde?). Aşa că dacă cineva nega faptul că genul şi sexul erau variabile, sau dacă sugera că ele nu au legătură cu timpul şi că sunt cu adevărat înrădăcinate în plan biologic, pentru mine aşa ceva însemna că el folosește acest pretext pentru putere. Şi atunci, aceşti oponenţi deveneau în ochii mei apologeţi ai opresiunii. Sună familiar?

În articolul meu despre bărbaţii care făceau grătar, spre exemplu, am pretins că în general, până şi controlul spatulei are legătură cu puterea. „Am putea vedea contribuţia bărbatului în probleme casnice (grătarul) ca un mic pas într-o evoluţie progresivă?” întrebam. Nu, desigur că nu. În schimb, modul în care oamenii vorbeau despre bărbaţi făcând grătar „redefinea şi rearticula vechi diviziuni între public şi privat, între masculin şi feminin”. În The Manly Modern eram mai explicit: „genul este legat şi de putere… Să te referi la două concepte într-un mod care le-ar putea încadra ca fiind unul masculin, iar celălalt feminin ar însemna să stabileşti o ierarhie între cele două.” „Nu a fost niciodată doar o caracterizare a genului”. Ideile despre masculinitate în trecut erau întotdeauna create în „scopuri polititce”. „Ideile specifice despre care vorbeam în carte”, spuneam atunci, „arătau cum oamenii din trecut, prin faptul că descriau lucrurile ca fiind masculine sau feminine, formau un pretext pentru diferenţele dintre bărbaţi şi femei şi o justificare puternică pentru inegalităţile dintre sexe”.

Iar apoi, în al treilea rând, căutam explicaţii în contextul istoric pentru a vedea de ce oamenii din trecut vorbeau despre ceva ca fiind masculin sau feminin într-un anumit moment şi context istoric. Istoria este un domeniu vast. Şi, deci, întotdeauna poţi găsi ceva. Scriam despre anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, deci am putea presupune că oamenii erau nerăbdători să se întoarcă la normalitatea de dinainte de război. Femeile serviseră în armată şi avuseseră locurile de muncă ale bărbaţilor. Deci atenţia acordată distincţiei dintre sexe avea rolul de a aduce femeile înapoi în casă, după perioada lor de muncă în război. Iar în accepţiunea mea, aşa ceva era legat de control şi constrângere.

Sigur că oamenii erau neliniștiți de aceste evoluții de la finalul anilor `40. Puteam să citez lucrările altora din acest domeniu și să arăt cu ajutorul lor – să arăt cu adevărat, credeam eu – că genul este un construct social și a fost inventat în acest fel pentru a trimite femeile înapoi la locul lor, după al Doilea Război Mondial.

Puteai alege și alte detalii contextuale care să se potrivească. Și exact asta am făcut și eu în cartea mea. Mă fascinaseră lecturile despre modernizarea vieții de la jumătatea secolului trecut, așa că am arătat toate modurile prin care oamenii, în anii de după război, corelau discursul despre modernitate cu discursul despre masculinitate. Din punct de vedere formal, ca lucrare de cercetare, cartea mea a fost realizată cu destul de multă eleganță, dacă pot spune așa. Problema este că, din punctul de vedere al conținutului intelectual, era parțial falimentară.

Nu cred că studierea arhivelor a fost problematică; după mine, a fost consistentă. Am cercetat documentele vremii și am reușit astfel să recuperez modul în care oamenii discutau și scriau despre ce presupune a fi bărbat. Chiar am ajuns să cunosc epoca. Aceasta este partea grozavă din munca de istoric: contempli spectacolul trecutului, la care ajungi prin călătoria fantastică a scrisului.

În măsura în care rămâneam concentrat asupra documentelor și a arhivelor istorice și reconstituiam modul în care oamenii obișnuiau să vorbească în trecut, eram într-o paradigmă sigură și corectă. În jargonul istoricilor, acesta este „cum”-ul istoriei. Istoricii privilegiază anumite tipuri de întrebări în defavoarea altora. Toți trebuie să răspundă corect unor întrebări de tipul: cine, ce, când și unde. Răspunsurile la aceste întrebări reprezintă detaliile trecutului. Însă acest tip de acuratețe este, după cum a afirmat marele istoric E. H. Carr, „o datorie, nu o virtute”. Deci nu îi laud pe istorici pentru asta.

Însă există alte două tipuri de întrebări și acestea sunt cele care contează cu adevărat. Primul dintre ele este „cum”: cum s-a întâmplat acest lucru? Cum gândeau oamenii în trecut? Răspunsul la acest tip de întrebări presupune reconstruirea unor tipare de gândire. Nu poți reconstrui niciodată pe de-a întregul tiparele de gândire ale altora, în special ale oamenilor care au trăit în alte timpuri. Însă cred că am îndeplinit satisfăcător această sarcină.

Dar cea mai importantă întrebare dintre toate este următoarea: „de ce?”. De ce s-a întâmplat un anumit eveniment în felul în care s-a întâmplat? În cazul meu, întrebarea era: de ce vorbeau canadienii din perioada postbelică despre bărbați și femei în felul în care o făceau?

Aveam răspunsuri, dar nu le-am găsit în cercetarea pe care o realizasem. Ele proveneau din credințele mele ideologice – chiar dacă, la acel moment, nu aș fi numit asta „ideologie”. La fel procedau și colegii mei din mediul academic care aveau aceeași abordare – și care, spre deosebire de mine, încă o mai au. Dar în asta constau, de fapt, răspunsurile: într-un set de credințe prestabilite, camuflate în disciplina numită studii de gen. În esență, am urmat metodologia în trei puncte, care are în centru opera lui Foucault, pe care am prezentat-o mai sus.

Oamenii vorbeau despre bărbați în modul specific pe care îl descrisesem, susțineam eu, deoarece genul era un construct social, care oferea indicii despre putere și opresiune: canadienii gândeau genul în așa fel încât să ofere putere bărbaților și să dezavantajeze femeile, să conceapă masculinitatea ca fiind mai bună decât feminitatea.

Însă în ceea ce privește întrebarea mai generală dacă genul este un construct social sau nu, nu era ceva ce puteam demonstra. Însă în The Manly Modern l-am citat pe cunoscutul istoric Joan Scott în acest sens, iar acest lucru a părut suficient pentru a-i mulțumi pe colegii recenzenți. Am arătat cu siguranță în carte că oamenii vorbeau în termeni de gen. Descriau anumite lucruri ca fiind masculine, iar altele ca fiind feminine. Însă chiar și în acest punct îmi puteam pune creativitatea la lucru: dacă ceva nu era descris specific ca masculin sau feminin, puteam insinua că totuși acest aspect era vizat. De exemplu, într-un capitol din The Manly Modern am susținut că „idealurile de șofer bun și bărbat bun – categorii aparent separate – aveau multe caracteristici în comun”. Am precizat și că, în cazul în care contemporanii noștri nu afirmă asta explicit, acest lucru se întâmplă pentru că pur și simplu îl „asumă”. Și dacă citai alți autori care spuseseră același lucru, atunci totul căpăta sens.

Desigur că ar fi posibil să te uiți la același material și să aduci explicații alternative complet plauzibile. Ar fi putut canadienii din perioada postbelică să considere un construct social ideea că bărbații își asumă riscuri? Da, este plauzibil că ar fi putut face asta. Însă tot plauzibil este că puteau vorbi despre bărbați în acești termeni, pentru că, în medie, bărbații… își asumă mai multe riscuri. Pentru că se putea afirma că, de fapt, așa sunt pur și simplu bărbații. Cercetarea mea nu demonstra oricum niciuna dintre alternative. Eu doar asumam că genul este un construct social și dezvoltam argumentarea mai departe pe această bază.

Niciodată nu am dezbătut acest subiect – cel puțin, nu serios – cu cineva care avea o altă poziție. Și nimeni, în niciun moment al studenției mele sau în sistemul de evaluare intercolegială, nu a avut o altă poziție – exceptând câțiva oameni cu care am avut conversații, de obicei din afara mediului universitar. Și astfel, nu am fost niciodată constrâns să mă confrunt cu poziții alternative, explicații de natură biologică, care erau cel puțin la fel de plauzibile ca ipoteza pe care o croisem cu acel aer de certitudine. Critica constructivismului social a lui Steven Pinker, The Blank Slate: The Modern Denial of Human Nature, a fost publicată în 2002, înainte să îmi termin studiile de doctorat și să îmi public cartea. Cu toate acestea, nici măcar nu auzisem de ea și nimeni nu mi-a recomandat să iau în considerare argumentele și dovezile ei. Fie și numai acest detaliu ar trebui să vă dezvăluie o mulțime din prăpastia în care trăiam cu toții.

Singurele critici reale care mi s-au adus au fost acelea de a consolida paradigma în care operam sau de a lupta și pentru alte identități și de a protesta și împotriva altor forme de opresiune. (Ideea că opresiunea bazată pe identitățile intersecționale exista în mod cert era pur și simplu asumată, nu demonstrată cu argumente.) Aș fi putut fi întrebat de ce nu vorbeam mai mult despre clasă. Sau de ce petreceam așa mult timp vorbind despre bărbați în loc să vorbesc despre femei? Chiar dacă deconstruiam conceptul de masculinitate și arătam că este un construct social, sigur ar fi trebuit să acord atenție și femeilor. Și cum rămânea cu orientarea sexuală? Nu puteam găsi cumva mai multe referințe la bărbați care nu erau heterosexuali și, prin urmare, nu ar fi fost indicat să corelez constructul social al masculinității cu orientarea sexuală? Aceste critici puteau fi dezvoltate într-o multitudine de modalități. Dar ideea este că toate se încadrau în paradigma pe care o îmbrățișasem deja. Era exact ca acel soi de gogoașă academică ce se auto-devorează, satirizată prin farsa așa-numitelor Grievance Studies.

Unele dintre primele îndoieli pe care am început să le am cu privire la studiul meu de masterat au început să apară încet, încet în acest punct. Cât timp se putea extinde specializarea aceasta doar prin adăugarea din ce în ce mai multor forme de opresiune? Desigur, la un anumit moment, istoria avea să fie pe deplin inclusivă. De fapt, eram destul de sigur că lucrurile stăteau deja astfel. În 2009 am publicat o carte cu un eseu intitulat After Inclusiveness, în care susțineam tocmai această idee. Din fericire, la momentul la care a apărut cartea, aveam o poziție care îmi permitea să fiu considerat pentru acordarea unui post universitar pe perioadă nedeterminată. Au fost mulți din domeniul meu care au recunoscut, în privat, că aveam dreptate, însă aproape nimeni nu ar scrie public despre așa ceva.

Îmi amintesc o conversație purtată cu un istoric excepțional, mai în vârstă, care s-a oferit, cu generozitate, să îmi citească articolul despre bărbați și grătar. Pe-atunci eram un tânăr doctorand a cărui muncă de cercetare era cu totul diferită de a lui. Nu știu de ce s-a oferit să citească, însă comentariile sale sunt grăitoare. Mi-a spus pe un ton politicos că partea centrală a cercetării mele era bună, însă că partea introductivă și cea finală nu îl entuziasmau prea mult. Acest lucru însemna că i-a plăcut cercetarea mea propriu-zisă, în care reconstituiam modul în care oamenii vorbeau despre bărbați și gătit în Canada postbelică. Însă părțile peste care așternusem haina ideologiei, așa cum era expusă în cărțile pe care le citisem în prealabil, nu îi plăceau așa mult.

La acel moment nu am adus nicio modificare. Cum aș fi putut face asta? Aceea era paradigma față de care îmi luasem un angajament. Tocmai în introducere și în concluzii atingeam ideile pe care voiam să le susțin – genul era un construct social, după cel de-al Doilea Război Mondial, canadienii se temeau că bărbații urmau să ducă o viață casnică în suburbii, ca tați implicați activ în gospodărie, astfel că folosiseră acest exemplu caraghios al bărbaților care fac grătar ca pe un mod de a da de înțeles că bărbații nu aveau să fie realmente prea implicați într-ale gătitului, că atunci când aveau să o facă ar fi fost amuzant și bineînțeles că nu se pricepeau la gătit, iar singurul motiv pentru care o făceau era că li se părea o activitate periculoasă care le amintea de viața dusă de oamenii cavernelor. Aici, scopul era reobţinerea puterii – sigur, într-un fel plin de haz –, fiind consolidate în acest fel diferențele dintre bărbați și femei.

Repet: problema era – și este – că eu inventam totul. Ceea ce produceam eu erau niște speculații educate. Erau niște ipoteze. Poate erau corecte. Însă nici eu, nici nimeni altcineva nu s-a gândit vreodată să examineze ceea ce am scris. Ce mi-a spus acel cercetător în vârstă se putea aplica unei întregi mulțimi de articole și cărți: partea intermediară era în regulă, însă părțile de început și sfârșit nu erau oneste.

Se ridică niște întrebări elementare. Au existat vreodată cu adevărat diferențe substanțiale în ceea ce privește variația genurilor de-a lungul spațiului și timpului? La această întrebare nu se poate răspunde prin anecdotele cu miez pe care obișnuiam să le spun și pe care alții încă le aduc în susținerea ideilor lor. Răspunsul necesită studiu sistematic și comparativ. Trebuie să recunosc acum că în lecturile mele de la acel moment, variația genurilor în diferite contexte spațio-temporale era mai degrabă nesemnificativă, existând un grad de consistență. Ideile despre bărbați ca acele persoane care aprovizionează gospodăria, care își asumă riscuri și care sunt responsabili în mod special de protecție și luptă par să fie consecvente în bună măsură de-a lungul istoriei și în varii culturi. Da, există variații privitor la ciclul de viață și particularități istorice și culturale. Dar dacă nu ai începe cercetarea de la presupoziția că aceste mici diferențe contează enorm, atunci nu ar fi prea clar cum ai putea deduce acest lucru din dovezile existente.

Și chiar este vorba mereu despre putere? Poate. Sau poate că nu. Dovada pe care o aduceam în sprijinul tezei că era mereu vorba despre această idee era să citez alți autori care susțineau același lucru. Era de ajutor dacă aveau nume franțuzești și erau filozofi. Lucrarea unui cercetător australian, R. W. Connell, a fost de asemenea de ajutor. El susținuse că masculinitatea era în principal corelată cu puterea – revendicarea dominării femeilor și a altor bărbați. În realitate, el nu demonstra această teză în lucrarea sa; doar o infera în mod credibil de la mici studii de caz, exact așa cum făcusem și eu. Așa că, l-am citat pe Connell. Iar alții m-au citat pe mine. Și astfel „demonstrezi” că genul este un construct social și că totul este despre putere. Sau, de fapt, astfel demonstrezi totul.

Argumentarea mea defectuoasă – și alte lucrări de cercetare cu raționamente la fel de eronate – sunt îmbrățișate acum de activiști și de oameni politici pentru a legifera o nouă conduită morală. Era ceva să dezbat aceste teme când ieșeam să beau cu colegii, în lumea noastră lipsită de importanță. Însă acum este cu totul altceva în joc. Mi-aș dori să pot spune că cercetarea a devenit mai riguroasă – regulile evaluării intercolegiale și cele care reglementează furnizarea dovezilor, mai solicitante. Dar realitatea este că acceptarea aproape totală a constructivismului social în anumite cercuri la acest moment pare să fie mai curând efectul unei schimbări demografice în mediul academic, cu anumite viziuni care par să-l ia în stăpânire încă și mai mult decât se întâmpla în vremea studenției mele.

Această mărturisire nu trebuie să fie văzută ca o încercare de a demonstra că genul nu este, în multe cazuri, un construct social. Dar criticii constructiviștilor sociali sunt îndreptățiți să își ridice semne de întrebare cu privire la așa-zisele dovezi furnizate de așa-zișii experți din domeniu. Argumentarea mea defectuoasă nu a fost niciodată pusă la îndoială – ba, de fapt, a devenit și mai ideologizată prin procesul evaluării intercolegiale. Până nu vom avea o cercetare critică serioasă și cu presupoziții ideologice diferite cu privire la sex și gen – până când evaluarea intercolegială nu va fi mai mult decât o formă ideologizată a protejării intereselor de grup – ar trebui să fim foarte sceptici cu privire la mare parte din ceea ce trece drept „expertiză” în constructivismul social al sexului și genului.

 Christopher Dummitt este istoric al culturii și al ideilor politice, Profesor Asociat la Universitatea Trent, Școala de Studii Canadiene, și autorul cărții Unbuttoned: A History of Mackenzie King’s Secret Life.

 Articol original: Confessions of a Social Constructionist

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Victoria Deliu (studentă, Facultatea de Filozofie, Universitatea din București) și Ioana Jinga (elevă, Liceul Teoretic „William Shakespeare” din Timișoara)

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *