Maşinăria făcută din cărţi de joc

Mi se părea atunci că procedura de obţinere a vizei în România nu o să-mi dea mari bătăi de cap, întrucît aveam o invitaţie din partea organizaţiei din Timişoara. Ajuns la consulat, în faţa ghişeului unde am întins dosarul, doamna respectivă a văzut copia carnetului meu de student la ASEM, a văzut invitaţia şi m-a întrebat ce legătura am eu cu scriitura, dacă studiez în domeniul economiei. Mi-a cerut să-i aduc confirmare că sunt scriitor, ori că fac parte dintr-o instituţie care activează în domeniul respectiv şi-mi garantează un statut oficial de scriitor. Un certificat cu ştampilă şi semnătură. După ce am fost respins, am făcut oarecum rost de anumite documente, cu ştampilă şi semnătură, ce ar demonstra activitatea mea în cadrul unui cenaclu din Chişinău, organizat de Biblioteca „B. P. Hasdeu”. Doamna respectivă de la ghişeul Ambasadei României analiza fiece document în parte şi reconstruia paşii logici ai firului birocratic încercînd să înţeleagă scopul plecării mele în România. „Sunt invitat să citesc în cadrul unui cenaclu”, îi spuneam, însă dânsa nici nu dorea să audă, avea nevoie de certificatele respective, cu semnături şi ştampile. Acestea reprezentau unicul limbaj ce avea sens pentru dumneaei. Vorbeam şi gesticulam să se uite măcar şi prin celelalte documente pe care le-am adus, însă pentru funcţionarul de la consulat din spatele peretelui de sticlă eu eram doar un fenomen absurd, îmi vedea mâinile fluturând, buzele mişcându-se, dar refuza să conecteze dispozitivul prin care să mă audă. Mă simţeam un exemplu despre care scria Camus în Mitul lui Sisif, omul care cere un lucru important din spatele zidului de sticlă, dar este refuzat din start. Era un deja vu. Ziceam că, dacă vrei să-l înţelegi pe Kafka, fă-ţi de lucru pe la Ambasada României. Intenţia mea trebuia să fie transpusă obligatoriu în limbajul maşinăriei birocratice, dacă doream să trec graniţa spre statul român. Mă gândeam dacă nu cumva aş fi putut trece hotarul având obiecte ilegale împreună cu certificatele necesare pentru ele…

Cei de la vamă luau în serios scopul meu pentru care mergeam la Timişoara, îmi puneau întrebări, îmi studiau invitaţia cu ochi suspicioşi. Se asigurau că maşinăria funcţionează fără dereglări.

Peste câteva luni, urma să merg la Kiev, la un concert rock. Paşaportul mi s-a luat şi înapoiat de patru ori la hotare. Un ofiţer care a intrat în autocar, a întins nişte formulare la câţiva pasageri aleşi la întâmplare, unde trebuiau să declare suma de bani pe care o au cu ei împreună cu valoarea bunurilor. A spus că e doar o formalitate, nu e necesar să scriem chiar suma exactă. Putem pune cifre aproximative. După aia, i-a scos afară pe toţi cei care au completat declaraţiile verificându-le, respectiv, bagajele şi banii, modul cum corespund acestea cu cele scrise în declaraţie. Am stat două ore la vamă, ni s-a spus că aşa e procedura, mai devreme nu au voie să ne permită să trecem. Ba chiar un gardian a început să glumească cu noi, întrebîndu-ne dacă avem armament în bagaje, să-i spunem şi ne ajută să-l transportăm mai simplu. Mă gîndeam că, faţă de graniţa cu România, cei de aici ne-au ţinut mai mult, însă au făcut-o demonstrativ, au simulat translaţia în limbajul birocratic. Ei nu credeau în ideologie, însă o practicau. Sigur, pentru a trece graniţa spre Ucraina nu aveam nevoie de viză, de aia şi vameşii glumeţi, formularele neserioase, fără ştampile ori semnături; dar totuşi două ore era necesar de aşteptat la vamă, pentru a menţine stabilă masa pe care e construită din cărţi de joc maşinăria.