McDonald`s, petrolul, războiul din Caucaz şi ex-Iugoslavia

Dacă războiul din Caucaz ar fi fost o Olimpiadă a brutalităţii, atunci cele trei locuri ar fi fost distribuite în felul următor: premierul Rusiei, Vladimir Putin, ar fi luat aur, nesăbuitul de Saakaşvili ar fi luat argint, iar responsabilii cu politica externă a administraţiilor Clinton&Bush ar fi luat doar bronzul.

Aceasta e opinia lui Thomas L. Friedman (editorialist la New York Times), unul dintre cei mai influenţi lideri de opinie din Occident, un adevărat guru al lumii intelectuale anglo-saxone. De la el ştim că „Pământul este plat” şi că între „Lexus şi măslin” omenirea a ales „Lexus”-ul. Opiniile lui sunt semnificative şi reprezintă mai degrabă „aripa moderată” a gânditorilor occidentali. El nu face parte nici din „gruparea stângistă” care dă bătăi de cap dreptei pursânge, nici din cea „neoconservatoare” americană, care pare a fi mai degrabă o combinaţie dintre „muşchii lui Putin” şi „isteria lui Saakaşvili”. Chiar dacă nu vom fi neapărat de acord cu el, ideile lui sunt simple, clare, echilibrate.

În 2007, după întoarcerea sa de le Moscova, Friedman face o afirmaţie care surprinde pe multă lume. El susţine cu multă convingere că una din cauzele principale care l-au propulsat pe Vladimir Putin, un fost şef la KGB, în fruntea statului rus este efectul negativ al politicii NATO. El crede că NATO s-a extins de o manieră agresivă spre hotarele Rusiei şi a instaurat un principiu care irită Moscova: vremea voastră a trecut, acum sferele de influenţă ne aparţin doar nouă; doar noi suntem cei care spunem ce e bine şi ce e rău, instituim legi noi sau încălcăm convenţii vechi. „Războiul rece s-a terminat pentru voi (ruşii), nu şi pentru noi (americanii)”. E vechiul principiu sovietic folosit deja de către SUA: „Cu cine se mărgineşte SUA? Cu cine vrea ea”.

Această politică a supărat Moscova, crede Friedman, şi a făcut ca forţele politice din Rusia să se regrupeze şi să producă „antivirusul” Putin, care readuce Rusia în jocul politicii globale. Însuşi Friedman porneşte de la observaţia lui Michael Mandelbaum, faimos expert în politica internaţională, care susţine că politica de extindere a NATO se bazează pe două supoziţii greşite ale administraţiilor Clinton&Bush legate de Rusia. Prima ţine de prejudecata, conform căreia Rusia este o ţara agresivă „prin natura sa” şi că sfârşitul „războiului rece” nu înseamnă nimic în acest sens. Pentru orice eventualitate e mai bine ca ea să fie „îngrădită”, să fie înconjurată cu rachete pentru a „proteja democraţia” de posibile agresiuni. A doua supoziţie falsă e că Rusia nu-şi va mai reveni niciodată. Cel puţin, nu într-atât încât să existe o confruntare armată. Astfel, SUA a mizat că poate să se extindă nelimitat, să-şi „protejeze” aliaţii cu costuri minime fără a-şi pune în pericol propria armată. În acest sens, crede Friedman, întrebarea frontală pusă de Putin la Munchen este corectă: „Avem dreptul moral să întrebăm: împotriva cui se extinde NATO?”. Toţi ştim răspunsul: împotriva Rusiei. De exemplu, în această grilă de interpretare, „scutul antirachetă” e o „armă ideologică” cu o funcţie pur simbolică şi nicidecum una tehnică reală. Iar intenţia NATO de a se extinde spre ţari precum Ucraina şi Georgia a iritat la culme Kremlinul. Pentru Rusia, e prea în „curtea din faţa casei”, aşa cum pe vremuri prezenţa URSS în America Latină sau în Cuba era inacceptabilă pentru SUA, fiind considerată o zonă ce aparţine tradiţional sferei de influenţă a Statelor Unite.

Reacţia dură a Rusiei, conform opiniei lui Freidman, confirmă încă o dată faimosul principiu, pe care l-a inventat acum câţiva ani: „prima lege a petro-politicii”: „Preţul petrolului şi democraţia sunt invers proporţionale în statele cu economii dependente de exportul de petrol”. Cu alte cuvinte, cum începe să crească preţul la petrol, cum începe să se erodeze democraţia în astfel de ţări, şi invers. Explicaţia este simplă: cu cât preţul petrolului este mai mare şi lumea mai dependentă de resurse, cu atât petro-autorităţile sunt mai puţin interesate de opinia internaţională, iar statele dependente închid ochii la excesele petro-statelor. Rusia, crede Friedman, se înscrie perfect în acest mecanism: când URSS a intrat în colaps, barilul petrolului costa 16 USD, iar acum, când Putin îşi permite să subordoneze presa Kremlinului, să sfideze „aliaţii” NATO şi să demonstreze că poate riposta oricând cu putere, barilul petrolului (şi preţul gazelor naturale) au un preţ foarte ridicat. Preţul ridicat al petrolului şi gazului, câştigurile imense pe care le aduc îi permit lui Putin să acţioneze cum a acţionat, iar dependenţa unor ţări occidentale de resursele Rusiei impun o politică prudentă a acestora faţă de Rusia.

Acţiunea Georgiei a oferit Rusiei o ocazie imensă. Există în şah un procedeu tehnic simplu, aplicat la începutul jocului, gambitul: la începutul unei partide de şah sacrifici un pion sau o altă piesă pentru a obţine un avantaj în atac. Joacă pe „tabla de şah georgiană” Rusia cu SUA (NATO). Nu se ştie însă cine, cui „face gambit”: Rusia, Statelor Unite sau Statele Unite, Rusiei? Din păcate, suferă imens „pionul” Georgia. În acest moment pare a fi pat, adică o situaţie în care un jucător, fără a fi în poziţie de şah, nu mai poate face nici o mişcare şi este obligat să înceteze jocul, partida declarându-se remiză. Şi acest lucru pare a confirma o altă teorie a lui Friedman, „Teoria arcurilor aurite în privinţa conflictelor”, care spune: „Nicio ţară în care există restaurante „McDonald`s” nu a intrat vreodată în război cu o altă ţară în care există asemenea restaurante”. Totuşi, SUA (NATO) „au stins luminile la Belgrad”, iar ruşii – la Tbilisi. Toate ţările implicate în aceste conflicte au McDonald`s. Friedman susţine însă că aceste războaie sunt excepţiile care confirmă regula. Aceste conflicte temporare pun ţările respective în situaţie de a alege. Sârbii trebuie să aleagă între Kosovo şi „McDonald`s”, „Lexus” sau măslin”. Ei au ales „McDonald`s” şi Lexus. Ruşii şi georgienii sunt puşi în aceeaşi situaţie. Se pare că „situaţia de pat” îi împinge la negocieri. Rusia nu lucrează în acest moment cu o altă ideologie decât cea dominantă. Ea este parte integrantă a capitalului global, iar rusul de rând se confruntă cu aceleaşi probleme ca şi cele ale americanului de rând: job, impozite, credite, consum. Cum îmi place mie să spun: Nu vă temeţi tovarăşi, Stalin s-a privatizat!

Romanii au produs o singură întrebare politică şi o repetă de 100 de ani: „Noi cu cine votăm?”. Ruşii au două întrebări politice: „Ce-i de făcut?” şi „Cine-i vinovat?”. Dacă-l înţeleg bine pe Friedman, odată ce am căzut de acord să renunţăm la „conflict” şi să acceptăm „politica „McDonald`s”, cred că mai rămâne posibilă o singură întrebare: „Cu ketchup sau cu muştar?”.