Am simţit acolo căldura acelei generaţii care, încetul cu încetul, se trece, o senzaţie de arhaic care îmi aminteşte de mama, de copilărie, de frumos. Chipul Stepanidei Vrabie, la fel ca şi tot ce-i aparţine, emană bunătate, seninătate, omenie şi căldură, calităţi pe care le au doar acele persoane cu duhul de cremene, care au trecut şcoala vieţii în Siberia, au supravieţuit şi au rămas Oameni. Siberia a furat multe copilării, tinereţi, sănătate şi chiar vieţi. A avut nenorocul să treacă prin acest calvar şi bătrâna Stepanida. Am rugat-o să-mi povestească cum a fost.
Un oftat adânc, venit parcă tocmai din inima Siberiei, i-a şters zâmbetul de pe chip, o umbră a învăluit-o, în ochi i-au apărut lacrimile. Am observat că reacţiile acestor oameni sunt la fel, vieţile lor sunt atât de diferite, durerea şi suferinţa nu au limite.
Stepanida Vrabie are 82 de ani, iar când i-au „ridicat” avea doar 17. Nu auzise atunci de Siberia, nu avea nici cea mai vagă idee că blestemata este la capătul pământului. Ea ştia doar munca la pământ şi prin gospodărie. „Au venit noaptea, ne-au spus să ne pregătim de drum şi să nu uităm de topoare şi ferestraie”, spune femeia. S-a întâmplat la 6 iulie 1949, tatăl era în închisoare din anul 1946, a fost judecat pentru că nu a dat „postavca” (n.red. – cota obligatorie la stat). A fost anul secetos cu roadă puţină. Savelii Ţurcanu avea pământ mai mult şi era obligat să dea cereale şi statului. Când i-a fost deportată familia, se afla într-o închisoare rusească.
Mama Stepanidei era foarte bolnavă, aproape că nu mergea, sora mai mică avea 4
anişori, fratele mic – 9 ani, alt frate era ceva mai măricel, deja muncea în rând cu maturii. Nu prea îşi dădeau seama ce se întâmplă, dar şi-au strâns ceva lucruri şi au plecat sau, mai bine zis, i-au dus.
În gara din Tighina au stat trei zile. Când a sosit trenul, i-au mânat ca pe nişte vite, urcându-i în vagoanele întunecoase, destinate transportului de mărfuri. Au mers trei săptămâni, abia de au mai rezistat. În vagoanele murdare şi arhipline era imposibil de respirat. Erau obligaţi să stea în picioare ca să încapă mai mulţi, dormeau sprijinindu-se unul de altul, dacă cineva cădea, era pierdut. Mulţi au rămas să zacă pe marginea acelui drum de fier, uitaţi în pământ străin! În luna iulie nici cel mai tare nu putea suporta setea şi foamea…
Pentru ca să ajungă la destinaţie au mai călătorit şi cu vaporul. În acest moment interlocutoarea mea s-a oprit din depănatul amintirilor, buzele ei uscate au încercat să schiţeze un zâmbet, dar i-a reuşit doar un oftat adânc. „Nu mai văzusem până atunci atâta apăraie şi nici vapoare! Credeam că ne-a sosit sfârşitul, ne-am gândit că vom fi aruncaţi în apă”, mărturisește bătrâna.
„Tăiatul pădurii era peste puterile noastre”
S-au oprit într-un sătuc din adâncul Siberiei, situat pe malul râului Irtîş. Satul Remezeanskoe, ascuns în pădure, avea vreo 5-6 case din lemn, care semănau mai mult a grajduri pentru animale. Nu erau nici cele mai elementare condiţii de trai. Cel mai apropiat oraş era Tobolsk. „După ce ne-am cazat, ne-au înregistrat şi am purces la muncă. La început făceam drumurile prin pădure, era o muncă foarte grea. Ştiam să mânuiesc bine săpăliga, dar cu toporul nu mai lucrasem, o fată tinerică ca şi mine mi-a tăiat piciorul şi acesta nu a fost singurul caz. Deşi muncisem din greu şi acasă, tăiatul pădurii era peste puterile noastre. Sau mai scoteam lemnul care venea pe apa râului Irtîş, legam drucii groşi cu funii şi îi târam la mal”, povestește Stepanida Vrabie.
Bătrâna îşi aminteşte cu durere de mama ei, Chira Ţurcanu, care era foarte bolnavă, iar foamea şi gerul i-au agravat şi mai mult starea, de aceea a avut nevoie de spitalizare. Au luat-o la spital împreună cu fiica de 4 anişori, Valentina, deoarece nu avea cine o îngriji. Îşi dădea bine seama că poate îşi vede mama pentru ultima dată. Faptul că nu a fost alături de mama în ultimele momente ale vieţii o macină dureros şi astăzi. Peste puţin timp, Chira Ţurcanu a murit la spital, iar copila ei cea mică a fost singura care a plâns la capul mamei lor. Valentina a simţit durerea de copil orfan din plin. Singurică cum era, a fost dusă la orfelinat. Autorităţile n-au anunţat rudele despre moartea femeii şi nici despre locul unde se afla fetiţa. Stepanida a aflat despre moartea mamei sale, mai târziu, de la o persoană care a stat în acelaşi spital. Sora Valentina a dispărut fără urmă.
Peste un timp, în apropiere, s-a construit o uzină de prelucrare a lemnului şi Stepanida a fost angajată acolo. La uzină alegea piloni pentru calea ferată, o muncă destul de grea pentru o plată mizeră. Puţinul câştigat nu le ajungea pentru hrană şi îmbrăcăminte, îndurau în continuare foame şi frig. Pe timp de iarnă, purtau împreună cu fratele său o pereche de pâslari. Lucrau în schimburi diferite şi se întâlneau pe râul îngheţat în drum spre lucru să-şi schimbe încălţămintea. Deseori îşi amintea de casă când îi era foame că acolo le-a rămas vaca, scroafa cu purceluşi, păsările. Cu mare greu au suportat gerul siberian, tot cu gândul la hainele calde de acasă.
În primăvara anului 1951, pe acest pământ veşnic îngheţat a înflorit o dragoste frumoasă. La uzina de prelucrare a lemnului Stepanida, fată harnică şi cuminte, i-a cucerit inima lui Grigorie Vrabie, care mai târziu i-a devenit soţ. Căsătoria şi-au înregistrat-o la Panovo, un sat din apropiere, la 8 martie 1951. Pe masa de sărbătoare au avut un peşte şi două felii de pâine. Dragostea a ajutat-o pe Stepanida să treacă peste toate greutăţile. Stepanida a născut doi copilaşi, o fetiţă şi un băieţel. Dar fericirea le-a fost scurtă, căci ambii au murit din cauza mizeriei, sărăciei şi frigului în care trăiau. „Mi-am îngropat mama şi cei doi copii pe pământ străin, la capătul lumii…”, spune bătrâna îndurerată.
După moartea lui Stalin, Savelii Ţurcanu a fost eliberat din închisoare şi a plecat după familia sa. Mai bine zis, ce rămăsese din ea. Atunci tatăl a început căutările fiicei Valentina. A căutat-o în toate orfelinatele siberiene. Cu mare greu a găsit-o. „Am văzut atunci o copiliţă de vreo 7 anişori, slăbuţă şi speriată. Strângea la piept o legăturică cu nişte hăinuţe, nu se dezlipea de fata de la orfelinat care a însoţit-o până la noi. N-am recunoscut-o. Era ea, surioara noastră Valiuşa, de care n-am ştiut nimic timp de 4 ani. A fost o perioadă destul de dificilă de acomodare. Copila vorbea ruseşte şi îi era greu să ne înţeleagă. Se temea de noi şi plângea mereu. Cei de la comendatură ne ameninţau că dacă fetiţa nu vrea la noi o vor duce înapoi la casa de copii”, spune Stepanida.
Au găsit casa părintească ocupată
Stepanida Vrabie, împreună cu soţul ei Grigore, s-au întors acasă în 1956. Au fugit fără acte, fără bani. La Todireşti au găsit casa părintească ocupată, era şcoala acolo. S-au oprit la sora sa, Maria, care nu a fost deportată, fiindcă purta alt nume de familie fiind căsătorită. Părinţii soţului, Martin şi Maria Vrabie, întorcându-se acasă, au aflat că au fost deportaţi din greşeală (!).
Peste un timp au trecut cu traiul la Hârbovăţ şi au trăit împreună 52 de ani. Nunta de aur
au sărbătorit-o împreună cu cei patru copii ai lor, opt nepoţei şi cinci strănepoţi. Multă vreme s-a scurs de atunci, multe s-au uitat, multe s-au trecut şi doar un singur lucru rămâne neschimbat: în ziua de 6 iulie, bunica Stepanida îi adună pe toţi cei dornici să asculte şi le povesteşte ca să nu uite, să nu uităm…
În 1949, în RSSM, a fost efectuată o nouă deportare în masă, care a fost numită „cea mai mare deportare a populaţiei basarabene”. Această tragedie a început la 6 iulie, ora 2 dimineaţa şi a durat până în seara zilei de 7 iulie. Represaliile făceau parte din cadrul operaţiunii „Iug”.
