Un volum care te face să te întrebi de ce a avut atât de puține ecouri, fiind – cum spune Mihail Vakulovski – unul dintre cele mai bune volume de poezie de anul trecut. V. Leac e unul dintre cei mai autentici poeți tineri din România.
În acest volum, apropiat ca stil de cele precedente, V. Leac se (și ne) distrează cu un spirit de observație atipic sau cum spune într-un text: „descriu situații, aparent banale, greu observabile”, alteori ușor observabile, dar care ne scapă privirii: „În față la galeria Delta, pe trotuar, un grup de bișnițari joacă șah pe capota unui Nissan Primera”, precum și notații mai subtile: „Durerea nu dispare niciodată. Nici lucrurile obișnuite”. Și, bineînțeles, trebuie să amintesc poemele dedicate câinilor săi, incluse în ciclul Câini care mi-au schimbat viața.
Intenția mea nu e de a face o prezentare amplă a volumului, cât de a mă axa pe un scurt și ironic poem teoretic. Când a fost la Cenaclul Republica, în ianuarie 2012, le-a explicat tinerilor noștri mai multe lucruri despre viziunea lui asupra poeziei și despre ce s-a consumat definitiv în poezie. Așa se face că și în volumul de față V. Leac a inclus un poem care ne învață un dicționar al poeziei actuale, scris cu mult umor, dar și cu scopul de a fi luat în serios. Mi se pare mai mult decât potrivit să îl redau împreună cu nota de subsol ce îl însoțește: Se interzic următoarele cuvinte* „scâncet cochilie piept lună / burtă stele inimă șobolani / (unde este ascunsă poezia în șobolan?) / rouă sânge piele înger / creier căuș asfalt fiole / spaimă carne nervi cenușiu / globule canal craniu / chircit vene / aer rarefiat și buze uscate / (mai ales la debutanți) cimitir / spital halucinant amnezie / gunoi întuneric icnet unghii / respirație pereți scorojiți / (în poezie toți pereții sunt scorojiți) / lame descărnat geamăt lumânare / țipăt rădăcină fisură / sălbatec măruntaie platoșă / disperare sfâșiere gheare / crestează viermi (grămezi întregi) / lacrimă moarte etc etc etc etc”. Iar la subsol apare următoarea notă: „*Inițial am vrut să alcătuiesc un dicționar de cuvinte poetice, cuvinte care nu lipsesc din producția nici unui poet. De ce substantivul LUNĂ e mai poetic decât substantivul HONDA? Pentru că luna se învârte în jurul pământului și ne predispune la visare, ne face melancolici și melancolia e ceva poetic. Trebuie să-ți torni cenușă în cap, să-ți rupi hainele, altfel ești considerat banal, minor. Nu ți se pare fals spectacolul ăsta? Și cu motocicleta poți înconjura pământul și poți visa, chiar mult mai frumos, ceva care în viitor ți s-ar putea întâmpla de adevăratelea. Și încă ceva: melancolia nu e poetică, e boring. Conștienți sau inconștienți continuăm să facem poezia recognoscibilă, cu naivitatea și grația unor bucătari bătrâni”. Recunosc că Leac are dreptate. Nu neapărat că fiecare cuvânt amintit trebuie exclus din poeme, dar e de recomandat să renunțăm la sensul lor metaforic și – deja – atât de folosit. Poate fi „carne” într-un poem, dacă ai chef să povestești despre masa de prânz.
Aș adăuga în final că pe lângă acest poem adresat celorlalți scriitori, V. Leac își deconspiră și propriile poeme în ciclul final al cărții: „Prietene, textele care urmează nu sunt decât bețele de chibrit care au luminat, pentru o clipă, beciul tău secret”.
V. Leac, nu doar unchiul, ci și noi suntem încântați de volumul tău.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
