Stimaţi colegi, onorată asistenţă,
Ieri s-au împlinit două sute de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Evenimentul a încununat o lungă și istovitoare perioadă de restriște pentru principatul Moldovei, dar și pentru cel al Munteniei, perioadă în care domnitorul, divanul și mitropolitul ţării au fost izgoniţi de baionetele husarilor ruși și nu au putut reveni, decât după încheierea uneia dintre cele mai negre păci din istoria noastră, numită pacea de la București. Din 16 mai 1812 se trag adevăratele noastre drame, această dată a generat cele mai cumplite probleme istorice, moștenirea cărora ne fac și astăzi lași, amnezici și rătăciţi.
Perioada ţaristă a însemnat pentru basarabeni dispreţ și desconsiderare, fenomene însoţite din abundenţă de deznaţionalizare și despiritualizare.
Biserica, citadela duhovnicească a neamului a încăput pe mâna unor parveniţi, care au căutat cu osârdie să nimicească tot ce a însemnat moștenire de veacuri. Anatomia bisericii basarabene a fost schimbată în totalitate în a doua jumătate a secolului XIX, iar noua formă velicoderjavnică creată de episcopul Pavel Lebedev, străină spriritului românesc, a perpetuat și pîna în zilele noastre. Rășluirea contrar dreptului canonic a episcopiei Hușilor și crearea arbitrară a Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului a creat pentru două secole problema bisericească în Basarabia, problemă nerezolvată nici astăzi. Mulţi dintre noi îl venerează pe Mitropolitul Bănulescu Bodoni ca pe un luminător și bun orânduitor al treburilor bisericii, după cum a şi fost. Puţini sunt cei care știu că a acest personaj ilustru a fost şi un uzurpator ordinar. Sub oblăduirea armelor rusești Bănulescu Bodoni a proiectat și creat o nouă structură bisericească în pofida protestelor Mitropolitului canonic al Moldovei de atunci Veneamin Costache și în pofida nerecunoașterii din partea scaunului ecumenic de la Constantinopol. Urmaşul său, arhiepiscopul Lebedev a ridcat cărţile bisericești în limba română din lăcașurile sfinte, majoritatea vechi de sute de ani, încălzind timp de patru ani cu ele sobele arhiepiscopiei. Multe dintre mărturiile și creaţiile generaţiilor de duhovnici și luminaţi au dispărut pentru totdeauna.
Cultura noastră a fost substituită, școlile în limba ţării au devenit un lux, iar elitele basarabene au fost obligate să se rușineze de obârșia lor. Elocvent este exemplul lui Vladimir Cristi, descendent din una dintre cele mai vechi familii boerești din Basarabia. Acesta, la numirea sa în funcţia de ministru fără portofoliu pentru Basarabia în Guvernul României de după Unire nu cunoștea limba română. Câţi sunt dintre colegii noștri deputaţi care nu cunosc limba oficială a statului și de ce ar trebui să ne mire o atare situaţie. Rădăcinile ei trebuie căutate în îndepăratul 16 mai 1812.
Toate aceste lucruri luate împreună ne fac să medităm îndelung asupra unei alte mari probleme istorice, cea a identităţii. Contrapunerea etnonimului de moldovean celui de român semnifică apoteoza paranoei isterizate până la ridicol. Dar toate acestea au o explicaţie. Ruperea legăturilor organice cu trupul vechii Moldove, a dus la enclavizarea Basarabiei. Basarabenii au stat deoparte în raport cu evenimentele şi fenomenile istorice definitorii pentru epoca modernă a istoriei naţionale. Autorităţile ţariste au avut grijă ca revoluţia de la 1848, mica unire de la 1859, precum şi crearea României moderne şi a naţiunii române să fie pentru basarabeni procese şi fenomene ale unui stat vecin. Noi am rămas cu conştiinţa naţională de moldoveni, aşa cum simţeau strămoşii noştri în momentul raptului. De-a lungul acestor două secole mulţi au fost dintre cei care au exploatat această situaţie, mulţi o fac cu pricepere şi astăzi. Beneficiile momentului par să fie mai atrăgătoare decât responsabilitatea în faţa viitorimii.
Stimaţi colegi,
Noi putem blama, anatemiza, uita, sau chiar aclama, dar nu putem exclude din istorie 16 mai 1812. Putem să deplângem, să înjurăm în public această zi, dar atare abordări sunt cotraproductive. Ceea ce trebuie să facem este să lucrăm în fecare zi la anihilarea dramaticelor, tristelor şi chiar dezastruoaselor efecte ale evenimetelor produse acum 200 de ani.
Astăzi, noi cei care ne considerăm elite, care ne înduioşăm uneori până la lacrimi de modul în care suntem întâmpinaţi şi trataţi de cetăţeni, când ne aflăm sub acoperirea girofarurilor şi a gărzilor de corp, suntem noi oare în stare să învăţăm lecţiile istoriei. Avem oare curajul şi clarviziunea să renunţăm la sentimentul napoleonului microscopic şi să ne transformăm în slujitori modeşti ai neamului? Vă las să răspundeţi singuri la aceste întrebări.
Vă mulţumesc pentru atenţie.
