„ICR-ul – Institutul Cultural Român – ar trebui desfiinţat", îmi spunea deunăzi, cu convingere, o prietenă româncă, altminteri ziaristă, discutând pe marginea recentei treceri forţate a Institutului sub tutela Senatului. „Doar avem un Minister al Culturii", zicea ea, „Pentru ce bani risipiţi în două structuri?".
Convingerea că un „minister al culturii“ chiar ar putea funcţiona în concordanţă cu eticheta sa mi s-a părut bizară, venind de la un ziarist. Un scurt istoric al acestui aparat birocratic de creaţie recentă care e „ministerul culturii“ este edificator.
Mussolini a fost primul care a avut ideea unei coordonări a culturii prin stat, creând în 1935 această bizarerie birocratică: Ministerul Culturii (având acolat pe atunci şi adjectivul „popular": Ministerul Culturii Populare, poporul fiind – nu-i aşa? – prin esenţă revoluţionar. Până la Mussolini nu a existat o astfel de structură oficială de control şi promovare a „culturii naţiunii". Nici măcar Revoluţia franceză nu avusese o asemenea idee.
Ministerul Culturii al lui Mussolini a fost cel care a lansat pentru prima oară şi o politică de epurare a limbii, iar tot Mussolini a fost cel care a impus dublarea filmelor în limba naţională, în loc de subtitrare, tot dintr-o dorinţă de a proteja limba şi poporul de influenţe străine.
Exemplul lui Mussolini a fost imediat urmat de către Hitler, care a preluat, la rândul lui, iniţiativa dublării filmelor.
Abia la mult timp după război, în 1959, o altă ţară centralizatoare, Franţa, a creat un Minister al Culturii, urmată rapid de mai toate ţările continentului. Apariţia în Franţa a unui Minister al Culturii trebuie de altfel plasată în contextul epocii: ţara lui Voltaire încă mai poseda pe atunci un imperiu colonial planetar, iar preşedintele autoritar şi egocentric Charles de Gaulle a creat acel organism doar pentru a-l pune în fruntea lui pe megalomanul aventurier cu biografia etern reinventată André Malraux.
America nu are în schimb şi nu a avut niciodată un Minister al Culturii. Cât despre instituţiile mai vechi după care a fost modelat ICR-ul: British Council, Goethe Institut sau Institutul Cervantes, ele nu au nicio legătură cu Ministerul Culturii sau cu Parlamentul din ţările respective, ci îşi primesc bugetul prin intermediul Ministerului de Externe, funcţionând, în schimb, total independent. În Spania, seful onorific al Institutului Cervantes este, de altfel, regele.
Ministerul Culturii, acolo unde există, e ţinut departe de activitatea acestor institute. La urma urmei, încă o dată, nu trebuie să uităm că Mussolini a fost cel care a văzut pentru prima oară interesul de a încredinţa administrarea culturii, văzută ca activitate colectivă, utilă pentru obşte, funcţionarilor de carieră ai unui minister special, presupuşi a şti mai bine decât artiştii şi publicul ce e aceea cultură „utilă".
Că aici se revelează extatic dorinţa eternă de control a funcţionarilor guvernamentali se vede şi în România. Nu altceva a spus zilele trecute noul ministru român al Culturii, Mircea Diaconu, afirmând că „şi ICR trebuie să cânte în acelaşi cor”.
Dan Alexe pentru EUROPALIBERA.ORG
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
