La rândul său, statul român și cel sovietic au dezvoltat o altă abordare a „problemei evreiești”, construind un „imaginar” distinct și concurent asupra acestei comunități, fapt ce a contribuit la o confuzie și mai mare în percepția acestei comunități. Cu alte cuvinte, contextul politic fluctuant și schimbarea regimurilor politice au determinat o strategie diferențiată a autorităților față de evrei, amestecate între „iudeofobia” tradițională și seculară, persistentă și înrădăcinată în mai toate straturile sociale, antisemitismul ca o politică antievreiască de stat, mai ales în perioada țaristă și interbelică, Holocaustul, ca apogeu al practicilor de exterminare a acestei comunități și practicile staliniste de exterminare, manifestate prin asasinate și deportări ale membrilor acestei comunități.

Între aceste variațiuni, care de multe ori n-au depins de preferințele populației locale sau de dorințele comunității evreiești, nevoite în diferite circumstanțe istorice să accepte o formă de guvernare sau alta, au existat și alte aspecte ale istoriei evreilor din Basarabia, cum ar fi contribuția lor la dezvoltarea economică, socială și culturală a regiunii, multiplele dovezi ale interacțiunii cu populația românească majoritară sau cu alte etnii, dar și un aspect mai puțin recunoscut și acceptat, legat de complicitatea populației locale la exterminarea evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste realități au făcut ca o comunitate cândva numeroasă în Basarabia să devină actualmente practic inexistentă, fapt ce într-un fel aparte ne obligă să ne aplecăm asupra reconstituirii istoriei sale.

Originile prezenței evreilor în spațiul românesc

Spre deosebire de alte etnii venite în Basarabia după 1812, evreii au o istorie îndelungată, seculară, în acest spațiu. Primul val de evrei, de origine Sefardică s-a stabilit în Moldova istorică începând cu domnia lui Roman I (1393-1394), moment consemnat ca începutul evoluţiei comunităţii evreieşti pe aceste meleaguri (comunitate în sens de infrastructură şi o cutumă adoptată la mediul autohton).

Cel de-al doilea val de migraţie evreiască, deja unul mult mai masiv, s-a produs în secolul XV, el fiind constituit din migratori reprezentând marchitanţi şi negustori ambulanţi, ce au venit dinspre Marea Neagră, precum și cei din exodul masiv al populaţiei evreieşti din landurile germane spre pământurile poloneze și ulterior spre Țara Moldovei. Astfel, în formarea evreimii basarabene putem găsi două surse identitare care diferă după originea lor spaţială, aceştia fiind Sefarzii și Aşkenazim, dihotomia dintre aceştia s-a păstrat aproape în toate regiunile în afară de Basarabia, unde Sefarzii au fost asimilaţi de către Aşkenazim.
În perioada până la 1812, aceştia cu siguranţă au împrumutat unele aspecte culturale ale populaţiei autohtone, cum ar fi împrumuturi lingvistice, modul de viaţă, îmbrăcămintea, prepararea mâncării (mâncăruri tradiţionale), construcţia locuinţelor, arme şi fabricarea uneltelor de lucru etc., fiind ancorați în spațiul cultural al Țării Moldovei.

Ambiguitățile „problemei evreiești” în Basarabia țaristă

Într-un număr total de circa 20 mii de persoane, această comunitate de „evrei moldoveni/români”, la fel ca și populația românească majoritară, a resimțit plenar politica de omogenizare pe care o promova administraţia ţaristă. Principiul „melting pot” (amestecului), care a fost utilizată cu mult zel în reformarea noului teritoriu anexat la Imperiu, a fost momentul apariţiei simultane a evreilor basarabeni şi evreilor ruşi, două categorii identitare distincte ale evreimii din Basarabia. Confuză la prima vedere, această disociere poate fi explicată prin optica evoluției diferențiate a „problemei evreiești” în Imperiul Rus și în Basarabia: din perspectiva birocraţiei ruse din Basarabia toţi evreii Imperiului Rus erau „evrei ruşi”, pe când datorită iniţierii politicii legislative în Basarabia și datorită specificului implementării acestor legi, a avut loc proliferarea unei evreimi specifice basarabene – Bessaraber Idn.

Scriitorul evreu Ihil Şraibman ne explică această diferență: „Evreul român mi se pare cu totul altfel decât evreul basarabean. Basarabeanul e un pic mai necioplit, ca un ţăran cu palmele pline de bătături, purtând parcă tot timpul burcă miţoasă şi cizme de iuft văscuite din belşug; pe el se ţine lumea; dacă îi şiret, şireţenia i se citeşte pe faţă, e deschisă: cum îl vezi,aşa este, nu căuta pe altcineva în el. Evreul român e subţire ca un orăşean, rafinat; purtând mereu costum călcat la dungă, cu un colţ alb de batistă ieşit din buzunarul de la piept; îţi zâmbeşte totdeauna politicos; bunăvoinţa de pe faţa lui posibil să fie prefăcătorie, dar e bunăvoinţă şi nu e atât de uşor să întrezăreşti ce se ascunde dincolo de ea, dar dincolo de ea, în linii mari, nu se ascunde nimic”.

Caracterul evreilor basarabeni s-a reliefat definitiv în perioada anilor 1750-1850, după această perioadă, istoria acestora cunoaşte o nouă turnură, legată de mişcarea hassidică (mișcare religioasă iudaică), a cărei influenţă s-a răspândit şi asupra acestei comunităţi din Basarabia. „Fără nicio îndoială condiţiile fizice şi morale în care decurgea viaţa evreilor basarabeni, i-ar fi adus la o asimilare totală, dacă n-ar fi apărut mişcarea hassidică care le-a dat un suflu nou. Hassidism-ul a salvat evreii din Basarabia de la o asimilare spirituală”, consideră istoricul I. Korn.
Pe de altă parte „construcţia” evreului rus, începe după cele trei împărțiri consecutive ale Poloniei (1772, 1793, 1795), când Imperiul Rus a obținut controlul asupra celei mai largi concentrări de evrei din Europa. Noii subiecți imperiali formau o grupă distinctă ai cărei membri împărtășeau Iudaismul,vorbeau idiș sau ebraică, purtau haine proprii, erau angajați prioritar în activități economice nonagrare (comerț, meșteșugărit sau finanțe) și își aranjau viața într-o rețea densă de instituții religioase, educaționale și de caritate.
Numeroasele restricții legale au limitat posibilitatea evreilor de a alege orașele în care să locuiască, ce profesii pot îmbrățișa și ce proprietăți pot avea. Aceste restricționări au culminat în anul 1835 prin „Actul de Îngrădire a Aşezării”, o „zonă de reşedinţă limitată”, care le permitea să se stabilească, cu puţine excepţii, doar pe fostele teritorii ale Poloniei, plus restul Ucrainei şi al Noii Rusii, inclusiv Basarabia. La sfârșitul sec. XIX, 90 la sută din totalul celor cinci milioane de evrei locuiau în aceste regiuni. Datorită acestor circumstanțe în anul 1836, populația evreiască din Basarabia crescuse până la 94 045 oameni, iar către anul 1897 deja număra 228.620 de evrei care reprezentau o pondere de 11,8 la sută din populația provinciei. Către sfârșitul sec. al XIX-lea, evreii reprezentau aproape jumătate din populația Chișinăului, comunitatea din Capitală numărând aproximativ 125 mii de oameni.

În prima jumătate a sec. al XIX-lea, evreii Basarabiei nu au fost supuși acțiunii decretelor dure ale Rusiei îndreptate împotriva evreilor. Către anul 1835, când Basarabia începea treptat să-și piardă autonomia și acțiunile de rusificare se înmulțeau, legile rusești antievreiești au început să se aplice și asupra evreilor basarabeni. Dezvoltarea imperială a Basarabiei, a proiectat evreii în epicentrul politicilor antisemite țariste, la fel ca și în restul Rusiei țariste, aspect asupra căruia am insistat plenar într-un alt editorial din TIMPUL intitulat „Pogromul din 1903: O altă față a Holocaustului” (https://www.timpul.md/articol/pogromul-din-1903-o-alta-faa-a-holocaustului-103875.html).
Voi încheia prima parte a reflecțiilor despre istoria evreilor din Basarabia prin a constata că evreul basarabean al sec. al XIX-lea a fost un produs al emigraţiei europene a evreilor de diferite origini sociale şi geografice, un rezultat al girărilor politicii reformatoare a Imperiului Rus, un personaj care s-a proliferat în mediul autohton românesc/moldovenesc şi rusesc, un individ cu o cultură cosmopolită, cunoscător al mai multor limbi, „un semn de întrebare” pentru populaţia autohtonă a Basarabiei, un exemplu de existenţă autarhică şi în acelaşi timp de convieţuire paşnică, un infinit istoric şi o prezenţă efemeră pe paginile manualelor de istorie din R. Moldova.

Mulțumiri lui Alexandru Roitman pentru reflecțiile sale din articolul „Evreii din Basarabia, cine sunt ei?”, care au contribuit la conturarea acestor rânduri.