Miracol și monstruozitate

… Lucian Blaga a avut dreptate când a spus că veșnicia s-a născut la sat, dar astăzi trebuie să mai adăugăm ceva foarte important: veșnicia tot acolo a și murit. Pentru că satul moldovenesc de mult nu mai naște veșnicii. Ani la rând ni s-a cultivat, inclusiv în perioada sovietică, o percepție lirică falsă asupra satului și a țăranilor. În anii când canibalii roșii, reveniți peste Basarabia în iunie 1940, distrugeau temeiurile morale, filozofice, etice și culturale ale unei civilizații unice și de excepție, care se numea „satul moldovenesc”, flașnetarii noului regim prezentau ostentativ, în presa scrisă, la radio și la televiziune o imagine idilică, diluată, forțat etnografică a unui sat care nu exista. Anume atunci, când țăranul, componenta fundamentală a acestei civilizații, era distrus prin noile moravuri ale noii stăpâniri – beții, furatul de la colhoz, lucru de mântuială, zis și normă – zic, anume atunci ni se prezenta un țăran etnofolcloric, îngenuncheat în brazdă, cu ciocârlii în palme… E adevărat că era îngenuncheat – dar nu în brazdă, ci sub gard, și nu cu ciocârlii în palme…

Imaginea acestui sat a fost perpetuată în timp, astfel încât și astăzi trăim cu respectivul mit. Acel sat nu mai există! S-a stins viața falnicii Veneții… Fostul sat moldovenesc s-a transformat dintr-un miracol într-o monstruozitate… Toată fosta frumusețe a satului moldovenesc a fost nimicită de noul val de „civilizație”, venit peste noi, ori transformată în kitsch. A fost „simplificată” sau lichidată cu totul o „dramaturgie” milenară a satului, începând de la obiceiurile de nuntă și terminând cu cele de înmormântare – cât a mai rămas ca bocitul mortului să nu se facă de cei apropiați, ci de bocitoare profesioniste, aduse de pe la vreun SRL din Chișinău, care-l vor boci pe mort rusește, pentru că bocitoarele care știu limba (bocitul) de stat au plecat la munci în Italia?… Grotesc? Da. Neverosimil? Nu!

Cine are marele interes ca acest stat, în forma lui actuală, să fie conservat, și nu numai conservat, dar și… dezvoltat în continuare? Și de ce, în ce scop? Actualul sat moldovenesc a devenit ostaticul propriei sale psihologii și filozofii. E un adevăr axiomatic faptul că țăranul este conservator – satul în general este conservator. A fost o perioadă când acest conservatorism s-a manifestat ca un factor pozitiv, ca un scut protector în fața străinilor. Faptul cu adevărat miraculos că Basarabia, fiind ocupată de ruși în 1812, în condițiile unei politici feroce de deznaționalizare, și-a păstrat și după o sută de ani limba și ființa națională îl datorăm anume satului. Basarabia a fost și este o regiune agrară și R. Moldova de astăzi este o țară a satelor. Noi nu observăm că aceste sate refuză civilizația și s-au transformat dintr-un factor de progres într-o frână a dezvoltării și modernizării. După dispariția URSS și proclamarea independenței R. Moldova, „satele și sloboziile liberate”, cântate la începutul anilor ‘90, au redevenit „roșii”, „nostalgice” după fostul regim, care le asigura dreptul de a fura de la colhoz, de a face și a vinde vin cu apă, de a primi la timp o pensie ce le satisfăcea un minimum de viață rudimentar. Astăzi, satul moldovenesc este o adevărată oază a comunismului, la cârma lui, pe post de primari și consilieri, revenind fosta elită nomenclaturistă – președinții de colhoz, secretarii de partid, brigadierii…

Într-un cuvânt, satul moldovenesc de astăzi este o adevărată mină de aur electorală pentru comuniști – el votează comunismul, partea cea mai luminată a satelor fiind plecată la munci peste hotare, și este patul germinativ al moldovenismului și al antiromânismului. Satul tradițional a fost distrus, iar actualul regim comunist dorește să transforme definitiv ceea ce a mai rămas într-o biomasă îndoctrinată, ostilă progresului și civilizației. Când comuniștii vorbesc despre „programul de dezvoltare a satului moldovenesc”, au în vedere anume acest obiectiv – o biomasă roșie îndoctrinată, refractară, o „civilizație” care conservă „limba moldovenească”, „națiunea moldovenească”, „biserica moldovenească”, „stilul vechi moldovenesc” ș.a.m.d. Comuniștii stimulează păstrarea acelui mod de viață „ca la noi, la moldoveni”, care înseamnă sate fără drumuri asfaltate, closete din bețe de răsărită în fundul grădinii, case fără ziare și cărți – poate, doar, un televizor care prinde numai „M-1”… Acest sat a devenit o frână în dezvoltarea și modernizarea Moldovei și cât va exista acest sat, va exista și acest stat, așa cum e el astăzi!
Cuiva poate să i se pară radicală și extremistă soluția ce se impune, dar asta e: acest sat nu trebuie dezvoltat, ci distrus și pe temelia lui să fie clădită o altă civilizație rurală – o Moldovă rurală urbanizată și intelectualizată prin elementul autohton progresist, neîndoctrinat, europenizat. Stoparea migrației, păstrarea genofondului, industrializarea satului, „internetizarea” lui, accesul la informație ș.a.m.d. sunt primele condiții pentru salvarea Moldovei.

Iată de ce când vorbim despre salvarea satului moldovenesc, trebuie să răspundem clar la întrebarea: dar care sat moldovenesc dorim să-l salvăm? Cel născător de civilizație și progres sau cel născător de comunism?