Mlaștina

În curând vor cânta iar fanfarele și în sunetele lor solemne Chișinăul oficial va sărbători zece ani de la decernarea limbii române drept limbă oficială. Cum a devenit sau nu a devenit limba noastră limbă oficială e o baladă veselă și tristă foarte lungă, care nu încape într-o cronică de cotidian. Subiectului i-ar sta bine într-un studiu sociolingvistic aniversar, unde cu nepărtinire, competență și onestitate științifică s-ar analiza afirmarea statutului funcțional al limbii române în acești zece ani. Nu cred însă că până la 31 august se va găsi savantul care să-l scrie și sponsorul care să-l editeze.

Vorbeam însă de fanfare… În răstimpul care a mai rămas până la sărbătoarea de la 31 august oficialitățile vor trăi în dăulea febră jubiliară: Guvernul va adopta „un program de măsuri” festive privind marea noastră sărbătoare națională, la președinție se vor verifica încă o dată listele celor care au „luptat pentru limbă și alfabet” și care ar merita o medalie jubiliară. Parlamentul, dacă nu va fi dus în vacanță, ar putea organiza o ședință specială, prin județe se vor forma comisii jubiliare de organizare a sărbătorii. Vor fi recepții oficiale. Vor fi cuvântări și cântece patriotice.

Mă gândesc acum, cam cine ar putea figura și cine nu pe listele oficiale ale invitaților la recepții și la prezidiumuri? Răsfoiesc colecțiile ziarelor din acest an (1989) și dau de numele unor oameni care atunci erau în fruntea coloanelor. Unele dintre aceste persoane n-au dispărut nici astăzi. Altele au dispărut cu totul din circuitul public. Au dispărut din prim-planul vieții publice cenaclistul Anatol Șalaru, actorul Andrei Vartic, istoricul Ion Buga și atâția alții care atunci îndeplineau trudnica misiune de trezire a conștiinței naționale. Unii au trecut în lumea celor drepți, alții au trecut Prutul, ai treilea au fost înghițiți de apele negre ale anonimatului. Nu cred că în ajunul lui 31 august cineva își va aminti de ei și le va găsi un loc la masa recepțiilor oficiale.

Alții vor ciocni îmbujorați și vor înfuleca tartine cu icre roșii plătite de la bugetul de austeritate. Nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește, spune o vorbă. Și într-adevăr, R. Moldova a fost pregătită pentru unii, dar s-a nimerit pentru alții. După zece ani de zile, puțini din cei care au început lupta cu regimul vechi s-au menținut în scenă. Pe parcurs au fost înlocuiți de alții, de care atunci nu știa. Nu i-am văzut niciodată la mitingurile din 1989 pe actualul președinte al Legislativului Dumitru Diacov, pe actualul premier Ion Sturza, pe actualii viceprim-miniștrii Muravschi și Stratulat, pe miniștrii Pasat, Gremalschi, Braghiș, Arapu, Filat ș. a., pe actualii deputați Mișin, Morei, Solonari… E adevărat, pe Solonari l-am văzut, dar de cealaltă parte a baricadei, alături de Safonov, Șornikov și cinstita lor companie. Aceste prime persoane care vor ocupa locurile de cinste în prezidiumurile și la recepțiile jubiliare erau în acel istoric an 1989 fie în alte tabere, fie în tufișuri, adică erau ori dușmani declarați, ori dușmani „discreți” ai limbii de stat și alfabetului latin, în definitiv ai independenței R. Moldova. În acești zece ani istoria s-a întors pe dos și alții stau în capul mesei.

Nu vor figura pe listele invitaților de onoare nici cei care au scos primul număr al „Glasului”, nici șoferii de troleibuze care primii au scris denumirile rutelor în limba română, nici cei ciomăgiți de miliție în fața Teatrului de Operă. Pe aceștia i-a înghițit uitarea și mizeria, iar în locul lor în scenă au urcat intrușii și uzurpatorii, profitorii mișcării naționale de la 1989. Ei formează astăzi coloana vertebrală a clasei politice, cinstea și onoarea ei… Ei fac azi politică centristă și acuză radicalismul politic, eu merg astăzi la Strasbourg ca să apere drepturile omului.

Ei, profitorii mișcării naționale de la 1989, au inventat așa-zisul centrism, această adevărată mlaștină politică națională, pentru a-și asigura accesul la marea politică de la Chișinău. Ei se fac a nu înțelege că lupta pentru drepturile noastre naționale, sociale și politice încă nu s-a încheiat, iar acolo unde există luptă nu există centru. Există doar linia de demarcare între taberele adverse: între Dumnezeu și Satana nu există loc pentru „centrism”, precum nu există între adevăr și minciună, între agresor și victimă, între flămând și sătul. În 1989 nu existau „centriști” și „centrism politic”. Existau doar extremele: la o extremă erau cei care cereau limbă și alfabet, la alta – cei care băteau cu bastoanele. În acel an nu am văzut pe nimeni să iasă, să se posteze între miliție și manifestanți și să declare că este centrist și că îndeamnă părțile la conciliere și consens. „Centriștii” au apărut mai târziu, din tabăra celor ascunși prin tufișuri. În acel an 1989 exista o masă impunătoare de oameni care formau mlaștina politică a Chișinăului. Aceștia nu participau la mitinguri și manifestații, ci priveau de la balcoane coloanele înfierbântate. Nu se implicau, erau neutri, nu se numeau încă „centriști” și-și așteptau rândul și timpul de a ieși în scenă. După ce „extrema naționalistă” și-a îndeplinit misiunea inițială – a răsturnat regimul comunist și a organizat primele alegeri libere și democratice, mlaștina a dat semne de viață politică și „centriștii” au prins a ieși din tufișuri. Acum ei își revendică rolul de forță stabilizatoare și de arbitru între „extreme”. Într-un cuvânt, astăzi mlaștina a devenit forță politică majoritară, și-a format Guvernul ei și guvernează ca la ea acasă. Această mlaștină a înghițit și înghite totul, dirijează politicile națională, lingvistică și privatizațională ale statului. „Centrismul”, ca un pui de cuc în cuib străin, se umflă în pene și aruncă din el tot ce a mai rămas patriotic și național și viciază viața politică, declarând că ei nu-s nici cu comuniștii, nici cu frontiștii, nici cu rușii, nici cu românii. Dar cum poți oare fi azi „nici cu rușii, nici cu românii”? Și în general, se poate oare astăzi așa ceva – să nu fii nici cu unii, nici cu alții?

În acel an 1989, mlaștina centristă nu a participat la lupta poporului nostru pentru limbă și alfabet. După zece ani de la acele evenimente reprezentanții mlaștinii își umflă plămânii ca să cânte la recepțiile jubiliare cu ocazia lui 31 august imnul de stat pe versurile lui Mateevici. De „Deșteaptă-te, române” au scăpat, ca de un coșmar. Acum pot cânta în liniște și pace „Limba noastră”.