Bineînţeles, nu e cazul să generalizăm, nu toţi sătenii au fost complici şi nu toţi i-au repudiat pe foştii deportaţi, cei mai mulţi cred că au stat, impasibili şi înfricoşaţi, deoparte. Tonul, însă, l-au dat cei mai activi, parveniţii şi cei care avuseseră de suferit „pe timpul românilor”.
Când încearcă să ne lămurească în privinţa acestei stări de lucruri din satul nostru, istoricii de astăzi vorbesc despre ororile stalinismului şi comunismului, despre cât de groaznic a fost comunismul şi cât de bine a fost „pe timpul românilor”. Şi uneori e vorba cam de aceiaşi istorici care până la 1989 afirmau contrariul şi anume că comunismul este orânduirea cea mai luminoasă, iar epoca interbelică a fost o pacoste pentru poporul nostru.
Nici scriitorii nu ne sunt de folos în acest sens. Cred că un roman onest despre Moldova şi moldoveni dintre anii, de pildă, 1917-1989, ne-ar fi ajutat mai mult să înţelegem omul simplu de aici decât ne ajută istoricii. Singura tentativă plauzibilă în acest sens a întreprins-o Ion Druţă în „Povara bunătăţii noastre”, dar romanul, în ciuda unor îndrăzneli, plăteşte tribut gras ideologiei de atunci.
Şi dacă spunem că unii săteni i-au vândut pe alţii în Siberia, trebuie să recunoaştem că este o situaţie valabilă şi pentru intelectuali. Scriitorul Alexei Marinat a ajuns în GULAG fiind denunţat de un coleg intelectual şi încă unul dintr-un sat cu el. Numai că dacă poporul a trecut doar printr-o fază scurtă a denunţurilor şi turnatului, cea din anii 1940-1950 (cu anumite prelungiri în timp, bineînţeles), intelectualii noştri au continuat să le practice asiduu până în 1989 (uneori şi după), turnându-şi vârtos colegii la CC sau la KGB.
Revenind la colhozuri, spuneam în numărul trecut că în anii ’50 acestea au fost de multe ori o binefacere pentru oamenii satelor. Bineînţeles, aici trebuie să facem nuanţările de rigoare. Nu peste tot a fost la fel, iar bunăstarea unora s-a făcut adesea din contul sărăcirii altora şi că Stalin, după ce a aplicat „politica biciului” în 1946-1947, a trecut la cea a „biscuitului” în anii ’50. Toate lucrurile acestea sunt adevărate şi istoricii noştri le consemnează. Ei însă omit să vorbească şi despre acele insule şi perioade de bunăstare care au persistat până la 1989 şi care au cântărit şi cântăresc greu în conştiinţa unora. Şi dacă Moldova orbecăieşte din 1989 până acum este şi pentru că elitelor noastre intelectuale le-a plăcut mereu să vadă doar o parte de adevăr, ignorând-o pe cealaltă.
Şi dacă anii ’50 au fost o binefacere pentru colhoznici şi o epocă neagră pentru intelectuali, în anii ’60, când colhozurile continuă să trăiască bine, vine o epocă benefică şi pentru intelectuali – dezgheţul politic. Ce se întâmplă, însă, în anii ’70? Începe declinul colhozurilor, acestea devin falimentare, munca e istovitoare (am simţit-o pe pielea mea, lucrând patru veri la rând în colhoz), câştigurile sunt neînsemnate. În anii ’70 la sate câştigă bine doar elitele (brigadierii, preşedinţii, contabilii, medicii şi profesorii) şi asta mai ales graţie faptului că au acces la venituri ilicite.
Şi la Chişinău muncitorii trăiesc din ce în ce mai prost, iar elitele de partid şi de stat, precum şi şefii de diferite nivele o duc din ce în ce mai bine. Cât despre tagma intelectualilor şi artiştilor, aceasta cunoaşte la rândul ei o adevărată îmburghezire. Încă o faţetă a politicii „biciului şi biscuitului”: dacă erai loial regimului şi îl proslăveai, acesta îţi asigura un trai îmbelşugat, dacă manifestai semne de disidenţă, erai marginalizat şi ostracizat. Disidenţi am avut foarte puţini, iar „colaboraţionişti” – câtă frunză şi iarbă. Pentru tablouri, simfonii şi poeme kilometrice despre Lenin, partid şi viaţa luminoasă în comunism artiştii ridicau onorarii, din care îşi puteau cumpăra câteva apartamente sau maşini „Volga”, cele mai de lux şi mai scumpe din Uniunea Sovietică. Tinerii de astăzi nu ştiu că i-au învăţat şi-i mai învaţă la liceu pe aceşti scriitori-burghezi (şi uneori turnători) din comunism ca pe nişte „martiri ai neamului” de după 1989.
În anul 1989 în Piaţa Marii Adunări Naţionale s-au pomenit protestând trei categorii de cetăţeni, fiecare, însă, dorindu-şi o schimbare pentru uzul său: elitele politice tinere vroiau să ocupe locul bătrânilor, intelectualii şi scriitorii vroiau să-şi păstreze privilegiile, iar pe deasupra să mai câştige libertatea de expresie, şi oamenii simpli care nu vroiau decât o viaţă mai bună.
Rezultatul? Elitele politice au obţinut totul – şi guvernarea, şi businessul, intelectualii au pierdut privilegiile dar au câştigat libertatea de creaţie, iar poporul nu a câştigat practic nimic.
(va urma)
