Moscovă iubită, mândră capitală…

Niciunul.

Niciunul nu a cutezat să ceară de la ruși despăgubiri materiale pentru deportările în masă și foametea organizată care au fost un adevărat genocid.

Câți din liderii politici și-au pus problema tranșant: cu ce s-a ales R. Moldova după 50 de ani de aflare în componența URSS?

Niciunul.

Niciunul nu a cutezat să ceară de la ruși partea noastră de patrimoniul creat și prin munca noastră în acei 50 de ani.

Aici, la Chișinău, s-a considerat (și se mai consideră!) a fi un gest nesăbuit să înaintezi anumite pretenții rușilor, chiar și dintre cele mai nevinovate.

Și rușii au acționat în consecință: ne-au făcut o constituție care le-a convenit lor (mă refer la art. 11 despre neutralitate și 13 despre denumirea limbii noastre), au obținut legea despre cetățenie varianta zero), ne-au luat teritoriul din stânga Nistrului și și-au amplasat armata acolo), ne-au creat o autonomie găgăuză la Comrat, ne-au hărțuit non-stop cu fel de fel de blocade economice, prețuri la gaze, embargouri la producția agricolă…Cu toate acestea, noi am continuat să considerăm Rusia partener strategic și prieten de secole.
Numai noi putem considera partener strategic un dușman strategic!
Cu o consecvență idioată toate administrațiile de la Chișinău au acceptat rolul de țară vasală a RM față de Rusia.

Cu o miopie la fel de idioată toate administrațiile de la Chișinău au tolerat constituirea în RM a unei „coloane a cincea” care, de facto, determină politica noastră internă și externă.

Azi, la Chișinău avem o majoritate parlamentară filorusă, „asistată„ de o opoziție prorusă.

Nu avem armată, nu avem creieri, nu avem demnitate. Avem în schimb un „partener strategic”, înarmat până în dinți și însetat de sânge.

În timpul URSS, în grădinițe, prima poezie pe care o învățau pe de rost copiii moldovenilor era: „Moscovă iubită, mândră capitală,/ Toți copiii-ți cântă cântece de fală!”.

Acești foști copii, azi moși cu dalbe plete, nu vor în Europa, ci în Asia. Ei formează azi patul germinativ de unde se iscă și cresc „liderii noștri naționali”.

Acești „lideri naționali” niciodată nu vor porni împotriva moșilor cu dalbe plete și a rușilor.

Astfel, cercul s-a închis. Ajungem acolo de unde am pornit: „Moscovă iubită, mândră capitală,/Toți bătrânii-ți cântă/ Cântece de fală”.
Câți înțeleg nefirescul acestei situații?
Câți se (mai) opun acestei situații?
De ce nu se opun?!