Ca orice alt produs al comunismului, moldovenismul este, pe cât de nociv în expresie, pe atât de mediocru în esență. Și pentru că e un produs mediocru, acesta nu se poate impune natural, ci doar prin violență: prin ocupație, crimă în masă, foamete și deportări în perioada sovietică; astăzi se insinuează prin manipulare, minciună, monopolizare de discurs, intimidarea oponentului, și mai nou prin încercarea instaurării, de sus în jos, a unui soi de corectitudine politică, care își propune un fals consens, strigat din oficinele puterii de azi și de ieri: „Cine nu e cu noi, cu nația civică, e un diversionist, un extremist, un xenofob”.

Moldovenismul nu se poate impune decât prin astfel de metode coercitive, mincinoase, prin cenzură, pentru că prin esența sa mediocră, nu suportă concurența: dacă unui moldovean i se pune în mână un volum de literatură românească, ori o carte de istorie onestă, acesta înțelege că este român, sau că, cel puțin, a fost teribil mințit.

„În vremea putredă și goală
Pe mine, frate, cum să-ți spun,
Pe mine m-au mințit la școală
Că-mi ești dușman, nu frate bun.
(…)
Credeam că un noroc e plaga,
Un bine graiul cei sluțit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne-am fost mințit!”
(Grigore Vieru)

La fel ca alte produse ale comunismului, moldovenismul se prezintă sub diverse agregate: în anii `90 moldoveniștii, sub auspiciul și protecția nemijlocită a puterii politice neo-comuniste agrariene, au pus capac mișcării de recuperare firească a culturii și identității românești, unindu-se toți sub ciolanul „Căsuței noastre” a lui Snegur și Druță, acest infam congres marcând prin tezele sale românofobe întreg deceniul `90. Constituția a fost adoptată, incluzându-se în articolul 13 falsul despre limba moldovenească. Grupuri întregi de funcționari, fideli limbii române, au fost epurați din instituții și ministere.

În 2003, zbirul lui Voronin, Victor Stepaniuc, supranumit micul Lenin grație strălucirii netede, prin plagiat, a cheliei, împreună cu Mark Tkaciuk, prietenul de mai târziu a revoluționercii, komsomolistei da i prosta krasaviței numărul unu din republică, formulau în cadrul unei legi organice, „Concepția de stat” a Republicii Moldova, unde stipulau moldovenismul și tezele sale drept veritabilă ideologie de stat, neanulată nici până astăzi de vreo majoritate parlamentară „proeuropeană”.

Astăzi, moldoveniștii s-au strâns-unit în jurul unui nou avatar, a unei noi metamorfoze ale aceluiași moldovenism: națiunea civică moldovenească. Am descris și cu alte ocazii ce presupune cimilitura asta, așa că nu o să revin. Cert rămâne faptul că de cel puțin un an, această concepție națională ni se sugerează de la vârful unor grupuri influente de bien-pensanți, de la tribunele politice ale protestelor din stradă, fiind „achiesată” de mai mulți analiști, inclusiv români, și indusă, cu acribia unei picături chinezești, între o soleankă și-o vodkă la Propaganda, oficialilor străini, de-i mai auzi uneori scoțând pe gură tot soiul de enormități, ca cele emise recent de ambasadorul american…
Insolența nației civice constă în propunerea ce mi se face mie, ca român din R. Moldova, care am trecut prin procesul dificil al recuperării firești a identității mele românești, a respingerii manipulărilor identitare sovietice, de cedare a acestei recuperări identitare și morale în contul unui concept, al cărui singură menire e justificarea pozitivistă, în logică iacobină, a existenței statului R. Moldova: băieții au un stat, n-au națiune, și ne vor pe toți șfichiuți în patul procustian al insipidei nații civice.

De ce zic că a fost un dificil, dar onest proces de recuperare identitară, dar și morală? Din exact același motiv pentru care moldovenismul este un produs al comunismului. Nu poți respinge, condamna fără rest în R. Moldova regimul totalitar comunist și efectele sale, păstrând una dintre caracteristicile cele mai definitorii și mai perverse ale comunismului moldovenesc sovietic: moldovenismul. Nu noi, românii din R. Moldova, am făcut din identitatea noastră o chestiune de recuperare obsesivă și de conținut moral, ci cei care au defilat mereu, și o fac în continuare, cu minciuna moldovenistă, cu hăhăiala obscenă, cu impostura echivocului moral în atitudinea față de comunism și acțiunile unui regim, reamintesc, dacă nu e încă limpede pentru unii, totalitar: „A fost ocupație sau eliberare în `40? Cui îi (mai) pasă!! Nu contează cum se numește limba, important îi șe pui pe limbă”.

Oare?

Tocmai imoralitatea apologeților moldovenismului a făcut din recuperarea identității românești în Basarabia o chestiune inclusiv morală, anticomunistă, pentru acei basarabeni, care, anume prin această reafirmare românească, au dovedit mai mult discernământ, luciditate și putere morală decât cei mai mulți dintre semenii lor: moldovenismul, ca produs al comunismului, a trădat întotdeauna o atitudine morală echivocă, dacă nu favorabilă față de comunism, așadar paternitatea comunistă a moldovenismului a determinat, în cazul românilor de aici, ca respingerea unuia să însemne, la pachet, respingerea celuilalt. Iar unde omul ajunge la discernământ și la convingerea că adevărul și morala e de partea lui, nicio forță din lume nu îl poate opri. Îl poate descuraja, sau stăvili o vreme, dar nu-l poate face să se îndoiască.
Ce ne propun însă stupizii apologeți ai „nației civice”: nu contează ce-am fost, cine suntem, cum ne numim, ce limbă vorbim, nu contează vectorul geopolitic al Moldovei, rusesc sau occidental, ne trâmbițează unii, pe care dacă-i cauți în buzunar, le găsești pașaportul românesc. Ce să înțelegem din atitudinea lor: că ei, individual, s-au salvat, geopolitic vorbind. Au aderat, individual, la spațiul de valori occidental la care România este parte. Dar din rațiuni de putere și gușă în R. Moldova, colectiv ne condamnă la subtile „neutralități”, la cinice suspendări geopolitice între Est și Vest. Cum se numește treaba asta? Patologic – disonanță cognitivă, schizofrenie. Moral – vă trimit la una dintre cele 10 porunci…

Așadar, uniunea de nezdruncinat în jurul nației civice moldovenești păcătuiește în primul rând prin indiferența de vițeluși veseli, vorba lui Andrei Pleșu, față de trecut, iar prin aceasta, prin ignorarea, cu bună știință sau nu, a însăși condiției umane: nu există națiune, sau comunitate în general, care să nu se fundamenteze pe trecut. Este o axiomă. Condiția umană se bazează vital și într-un mod aproape organic pe trecut, pe strămoși, fără a face din asta o paradă a naționalismelor sau o instrumentalizare ideologică din această legătură firească cu trecutul. A ignora raportarea la trecut este un demers împotriva firii. Dar și mai concret, împotriva libertății individuale: nu poți înhăma, voluntarist, comunități întregi, în proiecte ideologice tip „națiune civică moldovenească”. Mai mult, rădăcinile aeriene ale moldovenismului, incantațiile obsesive cu privire la ignorarea a „ce-a fost” și la „viitorul împreună” ca unică dimensiune temporală acceptabilă spre care trebuie să țintim cu toții, în afara unei discuții sincere, ocultată și până astăzi în societatea noastră, despre experiența sovietică și identitate, descriu acest proiect în nuanțele unui terorism intelectual, similar celui descris de Jean Sevillia în lucrarea omonimă.

Ne place sau nu, și fără a cădea în exagerări romantice, dar condiția umană e compusă mai curând din trecutul nostru, colectiv ori individual, decât din orice altceva. Prezentul este o realitate continuă, imperceptibilă, iar viitorul este pur și simplu o necunoscută, atunci când nu se prezintă, impostor, ca visul de aur al virulenței ideologice sau al cincinalelor absurde. Astfel, „națiunea civică moldovenească” nu le poate refuza rușilor, găgăuzilor, bulgarilor basarabeni identitatea. Dar pe această cale, nici românilor din statul acesta. Nu ne puteți face pe toți „moldoveni civici” nici folosind argumentul anti-corupției, ca pretext de nation-building. A face acest lucru înseamnă a desconsidera complexitatea firii umane, a o reduce la un morman de penibile griji și nevoi zilnice (urgente, bineînțeles, mai ales în R. Moldova), dar nu primordiale în ceea ce definește un om, sensibilitățile lui, făptura sa. Nu ne definește și ne unește doar „anti-corupția”, pentru Dumnezeu – e stupid!

Și atunci, în căutarea unei reconcilieri a societății moldovenești postsovietice, ce ne unește pe noi, toți locuitorii R. Moldova? Unde sau în ce să găsim unitatea de care avem nevoie pentru a depăși problemele economice, sociale cu care ne confruntăm? Cu siguranță nu în auto-amăgiri, mistificări, prestidigitații de salon și teoretizări de nații civice pe genunchi. Ci mai degrabă tot în trecut, unul mult disputat, dar nu chiar așa de controversat cum îl prezintă unii. Controversa din capetele unora e mai degrabă lipsă de onestitate, de verticalitate, de adevăr: Basarabia e un pământ românesc care a suferit ocupație, teroare, totalitarism, perverse inginerii naționale, iar sarcina acestui adevăr o avem a purta și în fața unor minorități naționale care, suportând la rândul lor manipularea și propaganda, nu îl recunosc încă. La fel, văicăreala în fața drobului de sare, opinteala elitelor, politice și civile moldovenești, în fața dilemei chipurile insolvabile între Est și Vest, de parcă aceste două orientări ar fi inocent echivalente, chinuirea tărtăcuțelor cu pretinsa complexă chestiune a alegerii vectorului geopolitic pentru Moldova, este iarăși o lipsă de onestitate și mai degrabă expresia unei crize de leadership. O rușinoasă cedare le face pe aceste elite moldovene să fie veșnic și exagerat de prudente față de sensibilitățile unei minorități ruse, când alegerea fără echivoc a căii proeuropene de dezvoltare pentru R. Moldova nu e despre etnicii ruși de aici, ci despre respingerea unei realități (geo)politice, care este Rusia contemporană, ce nu promite și oferă decât violență, naționalism primitiv, intimidare și război. Și acesta este un alt adevăr pe care avem datoria să-l exprimăm, iar cei care au sentimente mai bune față de Rusia putinistă în R. Moldova n-au decât să se conformeze și să-l accepte. Le spunem răspicat, fie ei și reprezentanți ai minorităților naționale, că nu le tolerăm intoleranțele, xenofobiile, obsesiile neo-imperiale, visele umede cu dictatori, oricât de mult le-am respecta drepturile culturale ca minoritari într-un stat majoritar românesc.

Reașezarea unor realități în Occident, prin exemplul unor națiuni mai bătrâne ca noi în ale democrației, au arătat că se pot contracara discursurile artificiale ale elitelor: Brexitul, alegerea lui Trump nu sunt simptoamele – oroare! – ale populismului, așa cum vi se turuie, ci reacția de sictir a oamenilor față de ifosele elitelor politice sau din spațiul civil, deconectate demult de la aparatele de comunicare democratică și care vă spun că știu mai bine decât voi. Și în R. Moldova, s-au găsit foști profesori de comunism științific, ingineri, fizicieni, agronomi ratați, transformați în „analiști” de duzină, să vă învețe de 20 de ani democrația originală și, mai nou, încolonarea în națiunea civică, „necătând” la limbă și la vector geopolitic. Obsesia coprofilă a acestor inși de a amesteca întruna ciucalată cu excreții, în speranța că le vor ieși două părți egale, se lovește mereu de realitatea că le iese de peste 20 de ani un rahat.

Pentru că mizeria moldovenismului atât a reușit să producă în 25 de ani: nu bunăstare, nu prosperitate, nu economie liberă și șanse pentru fiecare, nici cultură, artă, hrană spirituală, ci doar atât: dispreț pentru națiune, pentru trecut, memorie, indiferență imorală față de experiența totalitară comunistă și victimele ei, ură sistemică față de România, mediocritate, într-un cuvânt fală goală în traistă ușoară. Repet, atât a produs statalismul moldovenist în 25 de ani: ură față de România, dispreț față de valori morale și identitare. Adică sărăcie morală și materială pe toate planurile. Și vă îndemn să meditați asupra cauzalității dintre cele două.

Indiferent de deznodământul efortului îndreptat spre Unire, care e legitim și trebuie să continue, în R. Moldova altă națiune decât cea română nu există, în deplin respect, pe care îl așteptăm reciproc, al minorităților. Și altă șansă de civilizație și demnitate în afara Europei e imposibilă. Its gonna be our way or the highway.