Toate argumentele și speranțele legate de ideea libertății și securității colective, de triumful democrației și al drepturilor omului, atât de convingătoare și omniprezente în contextul post-Război Rece (și de care s-au agățat în disperare mai ales statele mici), nu mai au nicio valoare în fața realpolitik-ului rus bazat pe tancuri, forță și răsturnarea dreptului internațional. Rusia își poartă propriul război, într-un amestec de aspirații neoimperiale, raționamente de securitate și disperare, cauzată de lipsa unui argument de răspuns în fața expansiunii civilizației occidentale. Ce război poartă Ucraina de asemenea ne este clar. Contestată ca identitate și țară, văzută ca o emanație istorică a velicorusismului de către cei de la Kremlin, Ucraina duce acum lupta pentru independență statală și integritate teritorială, pentru securitatea Occidentului și viitorul R. Moldova. Da, domnilor moldoveni, pentru viitorul nostru. Pentru că dacă în cretinismul nostru politic și existențial nu am înțeles încă faptul că de capacitatea soldatului ucrainean și de voința politică a Kievului de a rezista împotriva tăvălugului rus depinde soarta noastră ca stat și indivizi, atunci nu mai avem mult de așteptat până a vedea repetat anul 1940.
Istoria este neiertătoare cu cei care nu o învață. Și mai ales cu cei care nu știu să instrumentalizeze lecțiile dureroase pe care le-au trăit și care se repetă ciclic. Era de la sine clar că Rusia va reveni în forță în acest spațiu. Așa cum e clar că soarele răsare și apune, iar luna și stelele apar pe cer noaptea. Este un dat istoric, o legitate, ce decurg din felul cum s-a conturat și a evoluat acest stat timp de secole. După ce rușii au ajuns în 1792 la Nistru și în 1812 la Prut, după ce în trei împărțiri succesive au făcut să dispară Polonia, Occidentul a înțeles că politica europeană va fi de acum încolo altfel, iar fără o reacție adecvată această avalanșă de sorginte euro-asiatică nu va putea fi oprită. Bătută la ea acasă în Războiul Crimeii din 1853-1855 (ce paradox!!!), Rusia a fost îngenuncheată pentru un timp, lucru de care au știut să profite și românii, la acel moment cu o clasă politică coerentă și clarvăzătoare, ce a știut să realizeze la 1859 dezideratul de unitate națională și statală. Mai mult decât atât, pentru o anumită perioadă, sudul Basarabiei, gurile Dunării și litoralul Mării Negre reveneau în cadrul statului român, într-o aspirație de refacere a unei justiții istorice. Fără această reacție firească la loviturile istoriei, fără conștientizarea momentului unic de oportunitate în realizarea unității, ființa românească ar fi fost înghițită în neantul rus, tot așa cum Basarabia a rătăcit pe-acolo timp de un secol, dar prin extensie, poate și până la ora actuală.
Reculul Imperiului Rus n-a fost de durată. Deja în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, adică în circa două decenii, Rusia revenea pe cai în politica europeană, înfrângea Imperiul Otoman și devenea mare arbitru la Congresul de la Berlin, unde doar abilitatea lui Bismark și impunerea Germaniei unite ca stat european, au văzut înfrânate aspirațiile de dominație rusă asupra Europei de Est. Dar pentru români orice avansare a rușilor în avanscena europeană a avut consecințe nefaste. De această dată, sudul Basarabiei era pierdut, iar proximitatea ostilă a Rusiei, aspirațiile ei pan-slaviste și pan-ortodoxe, au făcut ca România să aleagă tabăra puterilor centrale, acceptând prin tratat secret să fie de partea Germaniei și Austro-Ungariei, într-o încercare de a face față pericolului ce venea din est.
Atrasă în Primul Război Mondial, apoi răvășită de revoluție și războiul civil, Rusia imperială s-a dezmembrat, lăsând loc într-o primă pornire multiplelor sale popoare pentru libertate și independență. Dar noul construct imperial, Uniunea Sovietică, n-a lăsat prea mult timp de gândit acestora, și în scurt timp a reușit să înfrângă aspirațiile de statalitate ale ucrainenilor, georgienilor, armenilor, azerilor, precum și a numeroaselor popoare din Asia Centrală. Doar articularea de către Franța a unui „cordon sanitar” alcătuit din Țările Baltice, Polonia și România, a reușit să stăvilească pentru un moment refacerea Imperiului Rus de altădată. Românii au învățat și de această dată din istorie, reușind în 1918 să realizeze unitatea plenară a provinciilor istorice într-un stat integru, care a făcut România ceea ce este.
„Liniștea” în regiune, de multe ori aducătoare de furtuni, n-a durat din nou decât două decenii. Printr-o înțelegere cu Germania nazistă, în anul 1939, Rusia sovietică recupera estul Poloniei, iar în vara anului 1940 Țările Baltice și Basarabia, făcând să se creadă axiomatică revenirea sa în spațiul de dominație seculară, indiferent de culoarea regimului politic aflat la guvernare. Ciocnirea „titanilor” în cel de-al Doilea Război Mondial a făcut Uniunea Sovietică atotputernică, capabilă datorită efortului de război și dominației militare în regiune, nu numai să restabilească controlul asupra teritoriilor sale din 1941, dar și să-și extindă arealul de influență până la Berlin, introducând în sfera sa de control întreaga Europă de Est, exercitând influență asupra Mongoliei, Chinei, Coreii de Nord și Vietnamului și lăsând impresia unei victorii istorice a comunismului în întreaga lume.
Cu o Germanie la pământ din cauza regimului nazist și a înfrângerii totale în război, cu Franța și Italia aflate în convulsia efectelor cumulate ale regimului fascist, de ocupație, efort de război și influența crescândă a partidelor comuniste, cu Marea Britanie răsuflată și obosită după șase ani de martiraj militar, Europa și civilizația occidentală și-a găsit salvarea în unica supraputere care putea concura la acel moment cu sovieticii – Statele Unite ale Americii. Anume în colosul transatlantic și-a găsit Europa Occidentală speranțele de libertate și refacere postbelică, iar americanii, paradoxal, mai bine ca europenii, au înțeles esența naturii ruse. Captată cu luciditate în reflecțiile lui George Keanan din „Lunga Telegramă”, care menționa explicit că rușii nu reacționează adecvat decât în fața forței, iar orice încercări de convingere și negocieri sunt sterile, dacă nu au un suport consistent în dimensiunea militară, această esență violentă și brutală a politicii ruse a putut fi înfrânată doar prin punerea în aplicare a unui mecanism extrem de complex și eficient de efort colectiv care s-a numit Organizația Tratatului Nord-Atlantic. Din momentul creării sale în 1949 NATO s-a erijat într-un garant al integrității și securității statelor europene, dar dincolo de aceasta într-un zid împotriva expansiunii comunismului și Uniunii Sovietice nu doar pe continentul european, dar și în întreaga lume.
Eforturile conjugate ale SUA și aliaților săi occidentali au făcut ca Uniunea Sovietică și construcția sa imperială în Europa de Est și pe glob să se demoleze în anii 1989-1991. Statele Europei de Est, puternic afectate de instaurarea comunismului și cu un simț al istoricului modelat de circumstanțele nefaste ale timpului, n-au avut niciun moment de ezitare în a căuta protecția NATO, ca principalul garant al securității și stabilității europene, iar cererea de aderare la blocul nord-atlantic a mers mână în mână cu procesul de integrare europeană. Dincolo de raționamentele de securitate și apărare, care au prevalat în intenția acestor state de a se acoperi de scutul NATO, a contat și experiența istorică nefericită, care a convins statele est-central europene că revenirea Rusiei debusolate în această regiune este doar o chestiune de timp. Sigur, NATO n-a însemnat pentru aceste state numai efectele articolului 5, care proteja orice stat NATO de o eventuală agresiune. Procesul de aderare și aderarea în sine au însemnat atragerea de mari investiții, au garantat stabilitatea politică și au asigurat o rapidă dezvoltare economică. Prin urmare, la momentul când rușii au pornit ofensiva lor geopolitică și „revoluția euroasiatică” în 2007, est-europenii se aflau deja liniștiți în NATO și în Uniunea Europeană, care chiar dacă nu le asigură o securitate absolută, pentru că așa ceva n-a existat niciodată în istorie, cel puțin le oferă o senzație de asistență reciprocă și colectivă.
A durat exact două decenii ca Rusia să revină în forță prin forță în politica europeană și mondială. Întâi prin războiul din Georgia în 2008, apoi prin cel din Ucraina, care are loc sub ochii noștri. De fapt, pentru noi a început mai înainte, prin războiul cu Rusia din 1992. Dar noi n-am învățat nimic din istorie, așa cum n-au învățat până recent georgienii și ucrainenii, cum încă nu învață armenii, azerii sau belarușii. N-am învățat că puterea stă în unitate, așa cum au înțeles românii în 1859 și 1918. Asta pentru că în 1989-1991 am avut o clasă politică jalnică deopotrivă la București și Chișinău, care ne-a predat cu nonșalanță colosului de la răsărit. Unii din comoditate, alții din oportunism și din simțul de datorie față de stăpânii de altădată. Pentru că noi, cei majoritari de aici, n-am avut suficientă vigurozitate să ne percepem ca români și să impunem altora acest deziderat, în vederea realizării unității românești, dar nici să fim moldoveni în sensul unei naţiuni civice, în vederea menţinerii şi consolidării propriului stat. Drept rezultat al acestor realităţi, R. Moldova nu a reuşit nici integrarea în România, nici menţinerea integrităţii sale teritoriale în urma separatismului găgăuz şi mai ales transnistrean. În final n-am reușit nici obținerea unei independențe în fața Moscovei, care să ne lase senzația unui stat suveran și liber.
Acum ne-am legat cu disperare de ultimul colac de salvare – ideea integrării europene, care poate fi ușor spulberată de praful rezultat din prăbușirea edificiului statal ucrainean. Cu o lipsă de loialitate a cetățenilor față de stat, stimulată și întreținută de comportamentul hrăpăreț și egoist al celor care i-au condus timp de două decenii, fără armată și instituții viabile ale statului, care i-ar apăra în eventualitatea unui atac rus, unicul argument de existență al acestui stat este aplicarea indirectă a prevederilor NATO, prin care România ar dori (dacă ar dori) să-și protejeze miile de cetățeni români din R. Moldova. Și aici ajung la centralitatea reflecțiilor mele privind relațiile dintre NATO și R. Moldova. Sunt un adept ferm al aderenței țării noastre la Organizația Nord-Atlantică și am susținut acest lucru necontenit de când am apărut în spațiul public și politic. Nu mi-a trebuit să aștept războiul din Georgia sau Ucraina pentru a fi convins de acest lucru. Am înțeles acest fapt din analiza efectelor benefice pe care perspectiva aderării și aderarea la NATO le-a avut asupra statelor est-europene ieșite din comunism. Prin asta ajung la o convergență cu politica ziarului Timpul, care pe parcursul a treisprezece ani de la fondare, pe care îi împlinește chiar în această săptămână, n-a încetat în a fi un purtător fidel al mesajului de renunțare la neutralitate și aderență la NATO. Ce îmi propun este o suită de reflecții privind impactul major al transformărilor pe care statele NATO le-au cunoscut pe parcursul aflării în componența acestei organizații, iar faptul că am început cu un argument istoric face de la sine înțeles că viitorul nostru, indiferent dacă va fi ca stat sau ca indivizi, este intrinsec legat de rapiditatea cu care vom reuși să ne debarasăm de discursul ipocrit privind neutralitatea și vom aborda serios perspectiva aderării la Blocul Nord-Atlantic.
ARHIVA TIMPUL
15 septembrie 2014
