Nicolae Negru: Fiindcă Putin se teme de Olaf Scholz, Lavrov se răzbună pe Maia Sandu

În dictatură, toți funcționarii tind să semene cu dictatorul. Așa e și în Rusia. Serghei Lavrov, ministrul de Externe, pare copia, un pic mai puțin cizelată, mai greoaie, mai obtuză, a lui Putin. El nu își complică activitatea de ministru de Externe cu finețuri diplomatice, minte, amenință, șantajează cum respiră, ca și președintele rus. Izolat de colegii săi din Occident, Lavrov nu mai găsește de cuviință să respecte niște reguli, niște norme etice și profesionale sau pur și simplu de bun-simț, își permite gesturi și expresii grosolane, primitive, care îl compromit, îl arată lipsit de compasiune, de umanism, e ca un robot programat să înjure, să se încrunte, să scrâșnească din dinți, să-și arate pumnii, dar căruia să nu-i pese nu numai de viața ucrainenilor, ci nici de viața rușilor. Ca și lui Putin.

De aceea, decât să analizăm cuvintele sale, declarațiile propriu-zise, care, de la un timp, se cam repetă, e mult mai folositor să ne întrebăm ce stă în spatele lor, dacă ele reflectă ceva nou, o realitate în mișcare sau e vorba de aceleași frustrări, supărări, expuse și cu alte ocazii. Evident, izbucnirea lui Lavrov împotriva Maiei Sandu nu e dictată de modul cum a fost ea aleasă în funcția de președinte, altfel ar fi trebuit să presupunem că alegerile prezidențiale din Belarus el le apreciază mai mult, și nici de faptul că ea deține cetățenia română (să fi aflat FSB abia acum despre aceasta?), ci de neîmplinirea unor așteptări pe care le-a avut de la președintele R. Moldova. E curios să știm care sunt acestea și cine i le-a creat, scrie Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul Național.

Sigur, Moscovei îi lipsește Maia Sandu care respingea geopolitica și nu pronunța cine e responsabil de războiul de pe Nistru, nu cerea retragerea trupelor ruse de pe teritoriul R. Moldova, stabilindu-și ca prioritate lupta cu corupția, care promova „politica externă echilibrată” a lui Dodon, fără să și-o asume. Maia Sandu de azi, care spune lucrurilor pe nume, numește războiul război, îi compătimește pe ucraineni, care nu participă la summit-urile CSI, îl irită, îl înfurie pe Putin și, în consecință, pe Lavrov, căruia îi lipsesc și întâlnirile calde, de suflet, cu omologul și discipolul său moldav, Nicu Popescu, care zâmbea încontinuu și evita să-i spună lucruri neplăcute. Ce frumos ar fi dacă R. Moldova ar simula că nu vede crimele de război comise de Rusia în Ucraina, dacă ar ignora suferințele ucrainenilor pentru a obține un tarif minim la gazele naturale! Ce bine i-ar mai sta Maiei Sandu alături de Putin, cel cu mâinile pătate de sânge, cu Lukașenko și alții ca el, visează Lavrov.

Aceasta ar fi fost posibil, crede el, dacă avea să continue relația specială dintre Moscova și Berlin, cu care au pornit împreună să „dezoligarhizeze” R. Moldova, să instaleze la Chișinău o guvernare „mixtă”, prorusă – proeuropeană, „neutră”, care să mențină teritoriul dintre Prut și Nistru în zona nimănui, din punctul de vedere german, dar, de facto, în sfera de influență a Rusiei, din punctul de vedere al lui Kozak. Înțelegerea făcea parte dintr-o construcție partenerială ruso-germană mai largă, bazată pe calculul naiv al Angelei Merkel și al majorității politicienilor germani că dependența crescândă a Germaniei de resursele energetice ale Rusiei creează o dependență reciprocă din partea Moscovei și va duce la „civilizarea” politicienilor ruși, la temperarea reflexelor agresive, revanșarde în Rusia.

Invadarea Ucrainei i-a trezit pe politicienii germani (cu excepția celor plătiți de Gazprom) la realitate, ei s-au simțit, nu fără temei, înșelați, duși de nas, prostiți și au sărit în ajutorul ucrainenilor, livrându-le armament, renunțând la gazul rusesc, rupând relațiile cu Putin, care însă nu are de gând să se justifice, el se declară cel amăgit și cel pașnic, continuând să bombardeze cu și mai multă înverșunare „poporul frățesc”. (Incredibil, dar se mai găsesc europeni, inclusiv nemți, români, care îl mai consideră erou.) Decizia Berlinului de a răspunde solicitărilor ucrainene, oferindu-le tancuri, a fost o lovitură prea dureroasă, insuportabilă pentru Moscova, picătura care a umplut paharul răbdării.

Acesta e contextul nou ce a determinat scula unui criminal de război, care omoară fără scrupule ucraineni, bătrâni, femei, copii, răzând de pe fața pământului sate și orașe ucrainene, să o califice pe Maia Sandu, preocupată de apărarea cetățenilor săi, drept „capabilă de orice”. Fiindcă Putin se teme să-l supere pe Olaf Scholz, Lavrov se răzbună pe Maia Sandu. Cum de-i suportă Dumnezeul pravoslavnic pe Putin și Lavrov? Cum de nu-i anatemizează Patriarhul Kirill, cum de nu-i alungă din biserică, după cum a fost alungat Tolstoi și nu este iertat nici în ziua de azi? Sunt întrebări retorice, răspunsul poate să-l dea numai Mitropolitul Vladimir, stimați cititori.

Gândiți-vă că cei care justifică acum, la Moscova, la Chișinău, la Berlin, București și oriunde, bombardarea ucrainenilor, justifică indirect și bombardarea R. Moldova. Numai fiindcă ucrainenii rezistă, bombele nu cad azi în capul nostru.