Şi lucrurile se cam îndreptau într-acolo, dacă nu venea 25 februarie 2001. Dată când totul în politica şi în vieţile noastre s-a dat peste cap.
Acum mi-am stabilit un nou termen, 28 noiembrie. Ziua când voi scăpa de teroarea politicului. Numai că pentru asta ar trebui să se întâmple ceea ce am aşteptat după fiecare din datele de mai sus şi aşteptările mi-au fost metodic înşelate. Adică, să nu învingă comuniştii. Şi cum în Moldova ultimilor douăzeci de ani s-au întâmplat toate paradoxurile şi răsturnările politice posibile, 28 noiembrie rămâne deschis pentru orice scenariu. Inclusiv pentru acela care presupune că nu voi scăpa de hărţuirea politicului.
Totuşi, îmi permit să visez. Să zicem că nu înving comuniştii. Vor ajunge la guvernare partide care îmi sunt mai simpatice ori mai puţin simpatice. Mai corupte ori mai puţin corupte. Dar vor fi partide cu o prestaţie politică oarecum previzibilă şi cu un limbaj al toleranţei. Nu te vei trezi în fiecare zi cu câte o nouă provocare, cu câte un nou proces, cu câte un nou atac la adresa unor valori la care ţii.
Vreau hoţi normali la guvernare, nu hoţi nebuni.
Vreau să-i pot critica fără încrâncenare şi să râd de ei fără venin. Şi nu poţi râde normal, când ai de-a face cu un Voronin sau cu specimene care îi seamănă acestuia din ce în ce mai mult, ca Muntean, Tkaciuk, Mişin, Dodon. Oameni care se hrănesc sugând în fiecare zi de la ţâţa urii.
Iată de ce, atunci când vorbesc ori scriu despre alte partide decât haita lui Voronin, aş vrea să-mi impun (şi i-aş îndemna şi pe alţi colegi să o facă), până la 28 noiembrie, un principiu venit din medicină: „Nu dăuna”. Dacă nu eşti sigur de efectul remediului la care recurgi atunci când, de pildă, critici un partid necomunist pentru a favoriza alt partid necomunist, ai grijă, cel puţin, să nu dăunezi cauzei necomuniste în general.
