Mi-am dat seama de asta acum un an sau doi, când scriitorul publicase un text întins în revista Sud-Est cultural în care povestise, între multe altele, despre soarta nefericită a unui scenariu de film de-al său. Nu pot să nu recunosc că, până atunci, nu am ştiut că cenzura îi respinsese un scenariu şi că atâtea oale i s-au spart în cap. Nu am ştiut nicio boacă despre acel scenariu pus la index, după care nu s-a făcut niciodată un film, nici atunci şi nici acum. Citindu-i textul din Sud-Est cultural, am realizat că fabula pe care o gândise era foarte îndrăzneaţă; era vorba despre cum, nitam-nisam, un râu ţâşneşte, aproape că din nicăieri, în mijlocul unui sat şi îl împarte în două. Fireşte că un asemenea text nici nu avea cum trece podul, fiind o alegorie explicită la realitatea istorică vitregă a românilor basarabeni şi bucovineni de după cel de-al Doilea Război Mondial şi cenzura nu putuse să nu depisteze această şopârlă şi să nu stingă becul acestui text pentru câteva decenii. Parabola imaginată de Serafim Saka e, într-adevăr, foarte curajoasă, şi din ea ar fi putut ieşi un film foarte tare. Pare de necrezut că, în plin comunism (treaba asta se întâmpla prin anii şaizeci ai secolului trecut), un scriitor moldovean a putut să inventeze o asemenea intrigă – pentru că se vede de la o poştă că e una politică – fără a se teme de urmări. Atunci am înţeles că aproape nu-l cunosc pe Serafim Saka, deşi i-am citit romanele şi cărţile de interviuri. Povestea felului cum a fost respins scenariul său m-a făcut să cred că sunt încă foarte multe lucruri pe care nu le ştiu despre autorul romanului Linia de plutire, un roman care m-a emoţionat foarte tare în adolescenţă. De aceea şi aştept cu nerăbdare să-i apară romanul-fapt Pe mine mie redă-mă, de unde şi era fragmentul publicat în Sud-Est cultural. Aştept să-i apară acest roman, la care scriitorul a lucrat foarte mult în ultimii săi ani de viaţă, pentru că am impresia că această operă s-ar putea să arunce în întuneric foarte multe alte texte literare basarabene şi să arunce lumină asupra acelor vremuri întunecate.
Înainte de moartea sa, scriitorul proletcultist Arhip Ciubotaru a pus ultimul punct romanului memorialistic Pe timpul lui Teleucă, cea mai izbutită carte a sa, trăgând cortina de pe o epocă înceţoşată şi, datorită lui, am putut vedea că unii scriitori realişti socialişti (Bogdan Istru, de exemplu) au trăit adevărate drame, iar ideologia literară oficială au îmbrăţişat-o contrar voinţei lor. Zelul debordant al unor promotori ai realismului socialist se poate explica doar prin faptul că cekiştii îi aveau la mână. Anume pentru că volumul confesiv al lui Arhip Ciubotaru conţine nenumărate mărturii în acest sens, putem să înţelegem mai bine mentalitatea scriitorilor proletcultişti şi să-i vedem nu numai ca profitori ai epocii sovietice, ci şi ca victime ale ei.
Deoarece Serafim Saka a scris o altfel de literatură decât Arhip Ciubotaru, deşi a traversat aceleaşi perioade istorice, s-ar putea ca romanul său biografic să scoată din umbră o altă faţă a acelor vremuri sinistre decât o făcuse romanul colegului său.
Iată de ce publicarea textelor inedite ale lui Serafim Saka e o urgenţă. E o urgenţă pentru a-l putea cunoaşte mai bine pe cel care a fost scriitorul Serafim Saka şi lumea în care a trăit. Fără asemenea texte, timpurile de altădată ne-ar deveni complet inaccesibile. Nu putem decât să le fim recunoscători că le-au scris.
