Colegii mei de joacă aveau bunici, aveau deci aliați, apărători, intermediari și negociatori pe timpuri de grea cumpănă, un loc de refugiu când pentru un moment casa părintească nu era locul cel mai lipsit de pericole. Astfel, după orice trăsnaie demnă de atenția și intervenția părinților, prietenii mei de joacă se retrăgeau la bunici. Aceștia le iertau pe toate și deveneau cei mai convingători și cu autoritate avocați în fața părinților. Iar părinților, – ca părinților… – repede le trecea ciuda și frații mei întru trăsnăi a doua zi se întorceau acasă cuminți și liniștiți…
Eu însă nu aveam unde mă retrage în momentele mai delicate, eram singur în fața părinților mei. Orice s-ar fi întâmplat peste zi, seara trebuia să trag acasă și să mă prezint în fața necruțătoarelor instanțe. Acest fapt a generat două consecințe pozitive pe termen lung. Prima – să încerc să-mi modelez astfel comportamentul ca să ofer tot mai puține prilejuri pentru a compărea în fața instanței. A doua: să nu fug de răspundere, să-mi asum faptele și bune, și rele, și să răspund personal pentru ele.
Au trecut anii și la un moment dat am realizat că bunicii sunt cei mai sinceri și generoși furnizori de securitate, pace și stabilitate într-o familie. Ei sunt un material istoric ilustrativ pentru tema „Legătura dintre generații”. Ei ilustrează pe viu cum se înnoadă generațiile și cum se formează arborele genealogic, cum mlădița devine creangă și sloboade la rândul ei mlădițe. Ruptura dintre generații este o tragedie și pentru individ, și pentru națiune. Când se produce această ruptură, individul nu se mai simte o verigă în lanțul lung de generații.
În ultimele decenii s-a produs un fenomen despre care la noi nu se discută la modul serios. Mă refer la fenomenul copiilor care nu au cunoscut bucuriile și rigorile familiei, părinții lor fiind plecați, ei trăind cu bunicii, cu bunicii cei mereu buni și mereu iertători, care le permit nepoților orice. E generația copiilor crescuți pe banii părinților, dar fără părinți, – „copiii bunicilor”. Cine sunt ei, ce model de familie au ei în viitoarea lor viață independentă?
Mai există un fenomen, cel al bunicilor rămași singuri și care își trăiesc ultimii ani într-o dureroasă singurătate – mă refer la acei bunici, copiii cărora le-au zburat prin alte țări, luând cu ei și nepoții. Și acest fenomen e o dramă, pe care n-o monitorizează nimeni, cu unele mici excepții ce vin din partea societății civile. Nu am auzit, de exemplu, să se fi susținut teze de doctorat pe asemenea teme. (În schimb, se livrează pe bandă rulantă doctorate pe teme comode).
Avem și noi, cei din presă partea noastră de vină. De vreo două săptămâni presa dezbate aprins o singură chestiune „mitingul din 3 noiembrie” de ai crede că asta e ultima mare problemă a acestei țări. Și nici nu observăm că aceste „dezbateri” se produc pe fundalul unor drame sociale majore, una dintre acestea fiind și cea a copiilor fără părinți și a bunicilor fără nepoți.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
