Minunea s-a săvârşit atunci când, la sfârşitul festivităţii, Vasile Iovu a început să cânte la nai. Sincer să fiu, nu mă aşteptam la mari surprize pentru că mai ascultasem mulţi virtuozi ai acestui instrument divin şi eram oarecum obişnuit. Ce putea să aducă nou pe câmpia înflorită a cântecului popular românesc?…
Ei, bine, m-am înşelat! Încă de la primele acorduri mi s-a relevat profunzimea sufletului acestui artist şi maniera sa de interpretare s-a dovedit a fi cu totul originală. Adâncimile muzicii noastre au ţâşnit ca un izvor, zguduindu-mi sufletul, mai ales cu vechiul cântec românesc „Cât e Siriul de mare”, interpretat prin anii ’60 de tânărul, pe atunci, Benone Sinulescu, melodie care se bucurase de mult succes. Linia melodică se păstra totuşi în limitele pe care i-o dădeau orchestra şi interpretul. Încă nu-şi dăduse întâlnire cu profunzimile pe care i le-a descoperit Vasile Iovu.
Naiul, acest instrument simplu, care este cel mai apropiat de vocea omenească, a căpătat în mâinile şi suflul artistului o nouă viaţă. Tonurile grave ori neasemuit de dulci m-au dus cu sufletul şi gândul la străvechime, la daci, la dorul şi dragostea atât de des pomenite în cântecele noastre.
Nu sunt cuvinte care să aducă la suprafaţă ce am simţit atunci. Vasile Iovu a reuşit să facă o genială capodoperă dintr-un cântec popular obişnuit, de altfel, căzut în uitare.
Să ne trăieşti fericit, dragă Vasile Iovu. Mă bucur că te-am cunoscut. Dumnezeu să-ţi dea viaţă lungă şi har, ca să ne mai cânţi!
Cu iubire frăţească,
Viorel Cucu,
Bacău
