Mai exact, pe 21 august 1968, sute de mii de soldaţi, mii de tancuri şi avioane, au intrat în Cehoslovacia, adică o ţară care se afla şi ea după al Doilea Război Mondial în zona de influenţă sovietică, fiind inclusă în organizaţiile internaţionale patronate de URSS: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia.
„Păcatul” cehilor şi slovacilor consta în adoptarea unor politici de relaxare a regimului comunist, cunoscute ca „Primăvara de la Praga”. Începând cu ianuarie 1968, în Cehoslovacia se revenea gradual la libertatea de expresie şi de asociere şi erau pregătite reforme economice care vizau liberalizarea şi instaurarea unor elemente ale economiei de piaţă. Aceste măsuri erau luate la iniţiativa conducerii ţării, în frunte cu Alexander Dubcek, unul dintre liderii reformatori de partid şi de stat. Condamnată dur de conducerea sovietică, „Primăvara de la Praga” a fost desemnată drept „contrarevoluţie” şi, în conformitate cu aşa-numita Doctrină Brejnev, care prevedea dreptul Uniunii Sovietice de a interveni în statele-satelit care încercau să se distanţeze, urma să fie reprimată. Sovieticii au pretins că intervenţia în Cehoslovacia avea loc la chemarea conducerii acestei ţări, fapt pe care această țară l-a infirmat categoric la acea vreme.
Populaţia Pragăi şi a altor localităţi din Cehoslovacia i-a întâmpinat pe militarii sovietici cu manifestaţii spontane de protest de amploare, pe alocuri izbucnind și lupte care s-au soldat cu morţi şi răniţi. Peste o sută de civili cehoslovaci şi-au pierdut viaţa în acele evenimente, chiar dacă armata cehoslovacă primise ordin să nu riposteze. Ocupaţia sovietică a continuat şi după retragerea celei mai mari părţi din trupe, de la Moscova fiind dictată începerea unei perioade numită „normalizare”, în care s-a revenit la practicile tipice ale regimului comunist: cenzura drastică și reprimarea libertăţilor fundamentale. Ultimele trupe sovietice s-au retras din Cehoslovacia tocmai după 1989.
Pe fondul unei indiferenţe aproape generale a Occidentului, şi, în special a SUA, care erau ocupate cu războiul din Vietnam, puţine au fost vocile care s-au ridicat în apărarea Cehoslovaciei invadate de Uniunea Sovietică. Dintre ţările care făceau parte pe atunci din Organizaţia Tratatului de la Varşovia (OTV) – alianţa militară controlată de URSS, nu au participat la invazie doar Albania şi România, prima retrăgându-se din OTV, la scurt timp după aceasta. România, prin vocea lui Nicolae Ceauşescu, care iniţiase de câţiva ani o relativă relaxare a regimului comunist, oprită în anii ’70, a condamnat în termenii cei mai duri evenimentele din Cehoslovacia. Aceasta i-a atras popularitate în interior şi i-a sporit frecventabilitatea în exterior, în special în Occident, comunistului Ceauşescu.
Privind înapoi la evenimentele de acum 50 de ani şi contabilizând actele de agresiune ale Moscovei împotriva altor state, observăm că invadarea Cehoslovaciei se plasează, alături de reprimarea revoluţiei din 1956 din Ungaria, într-un întreg şir de acte ostile comise la adresa statelor din vecinătatea URSS sau Rusiei. Cehoslovacia se află pe listă alături de Ungaria, Georgia, Azerbaidjan, Cecenia, Republica Moldova, Ucraina.
Toate acestea sunt surori de suferinţă, fiind atacate periodic de URSS sau Rusia doar pentru că reprezintă popoare care îşi doresc să trăiască în libertate şi să-şi decidă singure soarta.
Cehia şi Slovacia de astăzi au atins acest nivel. În prezent, nu mai au trupe de ocupaţie ruse pe teritoriul lor, fac parte din Uniunea Europeană şi NATO, bucurându-se de un nivel înalt de trai şi de o dezvoltare economică. Dar aceasta se întâmplă numai pentru că, în anii 1989-1990, cehii și slovacii au avut curajul de a se elibera din ghearele mizeriei aduse de sovietici şi au ştiut ce vor. Exemplul lor ar trebui să-l preluăm şi noi, dacă ne dorim să urmăm acelaşi drum.
