Într-o zi, m-am pornit să-l caut. Fosta soţie a cântăreţului de la Sauca, Paulina Negară, mi-a dat numărul de telefon al vecinului de vilă de la Tohatin, Anton Uncuţă, fost prezentator la Televiziunea Moldovenească, acum pensionar, stabilit cu traiul la Bucureşti. De la el am aflat că Negară vara e grădinar la Coloniţa în câmp, pe lotul nănaşului său, Galin Raţă, şi că la vilă revine în ultima lună de toamnă.
L-am găsit în coliba de la grădina de legume. Când m-a văzut, ochii i-au dat în lacrimi. Dorit de oameni şi însetat de noutăţi, vroia să afle totul: ce mai face Nicolae Sulac, Ion Bas, Costică Baranovschi, că-i aşteaptă să le dea câte o pungă de roşii, o torbă de făină şi câte o sticlă de ulei, că „nănaşul are şi oloiniţă”. La un moment dat, mi s-a părut că am văzut în faţa mea un Robinson Crusoe, coborât pe dealurile Coloniţei direct de pe insulă. Ba chiar grădina de legume, situată mai la deal de pădurea Coloniţei şi înconjurată de parcele de porumb şi floarea-soarelui, era aidoma unei insule, care l-a furat pe Teodor Negară. Omul din faţa mea, îmbătrânit înainte de vreme, îmbrăcat într-un maiou, în pantaloni de trening, desculţ şi cu o pălărie pe cap, parcă mi-a citit gândurile şi a zis, accentuând fiecare silabă: „Da, sunt un Robinson Crusoe!”.
Unul dintre ultimele sale cântece a rămas pentru noi ca un testament: „Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea,/ Că e mare-amărăciunea,/ Se mănâncă om cu om/ Ca omizile din pom…”. Un cântec-previziune, ca şi cel al lui Nicolae Sulac – „Nistrule ce curgi la vale, / Numai dor şi numai jale”. L-am lăsat atunci lângă colibă, cu zâmbetul trist pe buze şi cu trupul înfipt parcă în pământ. Născut pe 14 noiembrie 1943, pe 9 octombrie 2006, Teodor Negară pleca la Domnul. Acesta a fost ultimul său interviu. Fără el am rămas şi mai săraci. Dar cântecele sale, ca şi cele ale lui Nicolae Sulac, sunt „sus la stele, să n-ajungă duşmanii la ele”.
Ceva mai înainte, în 2003, a plecat în veşnicie Nicolae Sulac. În ultimul nostru interviu, el îmi mărturisea: „N-am CD-uri, nici casete, însă oamenii, cred, o să mă ţină minte. Parcă Barbu Lăutaru a avut casete? Dar lumea ştia despre el, din legende”. Astăzi, regret că n-am reuşit înainte de a ne părăsi să mai fac un interviu, după ce fusese în audienţă la preşedintele Voronin, rugându-i să-i mărească pensia, dar a fost înjosit de acesta în cel mai îngrozitor mod…
O altă mare personalitate a fost Grigore Grigoriu. În iarna lui 2002, când urma să realizez cu el un interviu, am fost surprins când am aflat că actorul, care în ultimii ani de viaţă apărea rar în public, visa să-şi lanseze o afacere. Dar nu pentru a prinde la osânză, ci pentru a „recupera” o veche dragoste – teatrul şi filmul. La bătrâneţe, visa să aibă o stână de oi şi o herghelie de cai. Îmi spunea că e îndrăgostit de acest animal sfânt şi foarte înţelept şi mai zicea că, dacă un studio din România i-ar fi propus rolul lui Bozoncea din „Groapa” lui Eugen Barbu – „E un rol fantastic! E vorba despre hoţii de cai!” -, nu ar fi rezistat ispitei… Avea de gând să deschidă o cafenea în cartierul Botanica al capitalei, unde visa să-şi adune o mică echipă de teatru. „Dacă aş fi avut filme, nu intram în datorii”, îmi spunea actorul, care s-a produs în atâtea filme cunoscute în toată lumea, încât nici lui, uneori, nu-i venea să creadă că este Grigore Grigoriu… Dar s-a pierdut şi el, în urma unui tragic accident rutier.
Rând pe rând, am rămas fără mai mulţi eroi ai interviurilor noastre: Spiridon Mocanu, Ion Bas, Tamara Chiţaniuc, Vasile Constantin, Constantin Constantinov, Eugeniu Ureche, mai târziu fără Grigore Vieru, Vasile Vasilache, Gheorghe Vodă, Mihai Dolgan, Petre Baracci şi, acum nu demult – fără Anatol Codru. Sunt oamenii care au fost, care sunt şi care vor fi întotdeauna pentru noi…
