Oameni exploataţi şi supăraţi

În preajma spitalului de boli infecţioase, însă, i-am cedat locul unei mămici cu doua fetiţe, ca să nu mai fie aruncate în toate părţile de troleibuzul cuprins de convulsii. Apoi am început şi eu să-mi pierd echilibrul şi să mă legăn încolo şi încoace ca unul gata să cadă pe podeaua troleibuzului ăla devenit, brusc, neîncăpător. Nici nu mai ţin minte cum şi când m-am trezit împins tocmai în capătul celălalt al troleului, lipit de cabina rece a şoferului. Ei bine, undeva prin zona Hotelului Chişinău abia de mă ţineam cu o mână de bara de deasupra capului meu, locul ăla fiind disputat şi de alte persoane din jur, când reveni taxatoarea – o femeie ursuză şi corpolentă, trecută de şaizeci de ani – şi iar îmi ceru să-mi cumpăr un bilet, adică pentru a doua oară. „Am bilet”, i-am zis, dar ea nu m-a crezut şi mi-a cerut, cu o voce răstită, să i-l arat. Probabil că-i păream foarte suspect, întrucât nu voia să mă lase în pace. Troleibuzul se legăna prin dreptul monumentului ecvestru al lui Grigori Ivanovici, dar taxatoarea se dădu şi mai aproape de mine, pregătită să-mi înfigă mâna în gât. Eu îmi scobeam toate buzunarele şi, culmea ironiei, nu-l găseam. În sfârşit, am scos din apele tulburi ale buzunarelor mele un bilet de troleu, dar nu era bun, era din troleul cu care am călătorit ieri, apoi am mai pescuit unul, dar şi ăla era de la un alt troleu şi atunci femeia aia cu o faţă ameţită începu să mă facă cu ou şi cu oţet, spre distracţia călătorilor din jurul nostru. „Hai, nu-ţi mai mânca atâta de sub unghii şi cumpără un bilet. Din cauza unora ca voi o ducem atât de rău”, îmi striga ea în faţă, în timp ce troleul depăşi monumentul faimosului tâlhar Grigori Ivanovici. În mintea acelei femei eram şi eu un fel de bandit nenorocit. Altfel, nu-mi pot explica virulenţa cu care mă făcea albie de porci, şi faptul că nu se mulţumi doar cu lansarea unor acuze private, ci se întoarse spre oamenii necăjiţi din troleu şi încercă să şi-i facă părtaşi. Fără să ştiu de ce, m-am încăpăţânat să-mi găsesc biletul în buzunare şi să nu-mi mai cumpăr încă unul. Încăpăţânarea mea o irită şi mai tare. După ce troleul lăsă în urmă gara, bătrâna începu să mă facă ticălos şi idiot. Cu toate că pricepeam că eu eram doar un biet ţap ispăşitor şi că supărarea sa era pe toată lumea, nu am vrut să-i fac jocul. Într-un final, mi-am găsit biletul ăla blestemat şi i l-am întins, triumfător. „Nu de pe jos l-ai cules cumva? Mi se pare că de pe jos” nu se dădea ea bătută şi continua să mă înjure şi să pretindă să-mi cumpăr un alt bilet. Asta mi se păru prea de tot şi mi-am scos dintr-un buzunar 10 lei, am rupt bancnota aia în bucăţi si i-am aruncat-o în faţă, după care am coborât. În timp ce mă îndepărtam îmi reproşam până unde am coborât, dar adevărul e că mă scosese din ţâţâni. După aia am stat şi m-am gândit la rece la ceea ce s-a întâmplat şi am ajuns la concluzia că femeia aia face parte din categoria oamenilor exploataţi, aşa cum sunt majoritatea conaţionalilor noştri, care lucrează pentru nişte bănuţi în nişte condiţii înjositoare. Şi a explodat. Într-o bună zi, vor exploda şi alţii. Într-o altă bună zi, troleul ăla va sări în aer. Sau fabrica X. Sau… Dar oare eu să fiu vinovat că dânsa o duce aşa de greu?