Comuniștii lui Voronin blocaseră vama de pe Prut, iar mulți dintre studenții care încercau să participe la revolta de la Chișinău erau întorși sau puși sub urmărire, dintr-un moft al bătrânului general sovietic. Prin urmare, unii dintre noi, care ne aflam atunci în România, ne asumaserăm internaționalizarea aspirațiilor protestatarilor în România și în raport cu ambasadele străine de aici. Devenisem purtător de cuvânt al Comitetului pentru alegeri libere din R. Moldova, un soi de nucleu care coordona manifestațiile din țară și transmitea mesajele noastre în spațiul public, presă și toate celelalte procese care și-ar pierde din eficiență dacă n-ar fi gestionate corect.
Circumstanțele, eforturile noastre, dar în primul rând determinarea și spiritul celor din Piața Marii Adunări Naționale, au făcut ca scopul comun să fie atins. Regretul meu cel mai mare se leagă, totuși, de victimele umane, devenite jertfe ale unei învălmășeli monstruoase, împânzite de provocatori trimiși de forțele antinaționale rusești, să încurce socotelile unor oameni pașnici și bine-intenționați. A fost o perioadă intensă, din care am ieșit cu toții mai căliți, mai conștienți și mai responsabili. Plutea în aer un amestec extraordinar de entuziasm, speranță și solidaritate, pe care uneori reușesc să-l mai simt. Mă consider un norocos, pentru că pot să afirm astăzi că am gustat din sentimentul libertății. Nu toată lumea are asemenea ocazii pe parcursul vieții. Iar alții îl au, dar plătesc pentru el cu viața sau cu sănătatea.
Pentru mine, la fel ca și pentru alți prieteni și colegi de generație, lucrurile s-au aranjat de la sine, în bine. Am rămas vii și sănătoși, am putut beneficia de toate schimbările pozitive de-a lungul celor 5 ani de democrație postsovietică, postagrariană, și din nou postcomunistă. Astăzi, „acasă” înseamnă pentru mine un stat care știe ce vrea, știe încotro se mișcă și cine-i sunt prietenii. Dincolo de nuanțe, găinării și dezamăgiri, direcția europeană este una asumată și publică. Lucrurile pentru care s-a murit și s-a suferit în aprilie 2009 se întâmplă încet, pas cu pas, în stilul nostru tipic moldovenesc. Dar se întâmplă. Mă sperie gândul că am putea reveni la întunericul de dinainte de 2009, când ne temeam să deschidem gurile, când existau niște specimene guvernamentale care decideau totul în locul nostru. Ei știau, în locul nostru, care trebuie să credem noi, când și unde trebuie să circulăm, pe cine trebuie să susținem, ce să iubim și ce să urâm.
Tocmai de aceea, mă întristez când văd astăzi în jurul meu tineri, oameni care au trecut prin ceea ce am trecut și eu, dar care au uitat toate aceste mizerii. Când mă gândesc la cei care ne conduceau destinele înainte de 2009, care astăzi s-au divizat ca amibele, ca să ne tragă-n est prin învăluire, îmi amintesc de filmul lui Lucian Pintilie, Terminus Paradis. Personajul său principal, un tânăr care-și ruinase viața din cauza comuniștilor, zicea așa: ”Nu e drept că oamenii au provenit de la maimuțe. De fapt, oamenii au provenit de la porci. Doar porcii și oamenii se mănâncă între ei”. Astăzi, comuniștii, socialiștii, usatiștii, formuziștii, așteaptă cu toții să ne mănânce ca niște porci. Ei nu sunt moldoveni, sau cu atât mai mult, români sau ruși, ci niște porci, precum bine remarca și Marin Basarab într-un articol. Ei sunt niște mutanți care abia așteaptă ca moldovenii să uite ce însemna dictatura de dinainte de 2009 și, din amnezie, să stea acasă pe 30 noiembrie, pentru ca porcii lor temeinic instruiți să voteze în locul moldovenilor. De aceea, 30 noiembrie marchează un moment decisiv, când toată lumea va afla cine populează Republica Moldova: oamenii sau porcii.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
