Obiectivul final

  La ora actuală, populaţia Republicii Moldova este transformată metodic într-o masă agresivă sau de o agresivitate controlabilă de inspiratori, într-un conglomerat de figuranţi gata să se sfâşie unul pe altul doar din motiv de apartenenţă la o idee sau alta. Iar aceste idei sunt de cele mai multe ori false, fabricate şi lansate sau de anchilozaţii în propria robie dogmatică, sau de apologeţii apelor tulburi, numiţi în popor şi păpuşari ori, regional, şobolani.
Acest sentiment de permanentă trădare, de iminentă pierdere a investiţiilor morale, de superstiţie şi bănuială, de dezicere cu uşurinţă şi de abandonare triumfalistă a obiectivelor cărora le-au jurat credinţă îi declasifică cu fiece zi şi tot mai mult pe moldoveni în ochii celor din exterior care văzuseră acum doi ani speranţa coborând pe acest pământ.

În genere, pe moldoveni îi derutează catastrofal orice fleac, iar această stare de derută se transformă deja într-o obsesie, într-un izvor nesecat de aşa-numite argumente în favoarea concluziilor pe care şi le fac neobişnuit de pripit şi de nefondat. De fapt, pentru această stare de nevedere a unei luminiţe la capătul tunelului ar exista o sumedenie de motive – când au fost trădaţi, sărăciţi, minţiţi de cui nu i-a fost lene în aceşti douăzeci de ani de independenţă. Şi teamă îmi este să nu se fi dezvoltat deja la nivel genetic aceste reacţii spontane negative şi negativiste, acest fatalism care vandalizează, în primul rând, firavele castele de nisip pe care şi le înalţă fiecare om normal ce mai crede în viaţă şi în speranţă.
Acum, mulţi dintre moldoveni, dar în special cei mai activi până recent luptători de pe baricadele democraţiei, cei mai intoleranţi susţinători ai actualei guvernări s-au pleoştit subit, copleşiţi – de ce credeţi?- de avalanşa de superficialitate cu care au început să fie, de la o vreme încoace, tratate eforturile actualei guvernări pentru a fi atins obiectivul primordial, cel mai important, cel mai valoros şi care a alimentat determinant Revoluţia Tinerilor din 7 aprilie 2009 – este vorba de ruperea ţarcului şi integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Şi dacă ar fi la mijloc doar această superficialitate, lucrurile nu ar progresa chiar atât de periculos pentru destinul moldovenilor, sau al românilor moldoveni, sau al basarabenilor, sau al românilor puri – oricum i-am numi şi s-ar numi, esenţa lor se nu schimbă. Vorba e că, mai ales în ultimul timp, forţe obscure şi duşmănoase propăşirii europene au antrenat populaţia autohtonă într-o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva „răului personificat”, iar prin tertipurile mediatice şi ideologice aplicate, păpuşarii au izbutit, într-o mare măsură, să atace imaginea celor care, în condiţii deloc uşoare, au reuşit deja să apropie orizontul integraţionist. În şirul tehnicilor de manipulare asta ar însemna că, dacă vrei să compromiţi o idee, compromite mai întâi sursa care a lansat-o. Formatorii şi mediatizatorii stărilor de deznădejde şi de nerăbdare insistă în opera lor cinică asupra substituirii valorilor, plasării în prim-plan a unor probleme irezolvabile la moment sau generatoare de discordie, sau atât de minore prin puzderia lor rutinară, încât insistenţa păpuşarilor din umbră asupra tezei că pe moldoveni nu-i aşteaptă nimeni în Europa şi că integrarea Republicii Moldova în UE este un mit capătă tot mai mulţi susţinători, mai ales din rândul masochiştilor, de cele mai multe ori semidocţi şi atacaţi deja la nivel genetic de virusul robului aflat într-o eternă şi fără de perspectivă aşteptare a minţii celeia de pe urmă.
Şi balticii, şi polonezii, şi cehii, şi românii, şi slovacii, şi bulgarii au avut la vremea lor lideri de tot felul şi de tot soiul. Dar i-au răbdat şi i-au tolerat pentru că au avut de atins obiectivul final – calitatea de membru al Uniunii Europene. Mai târziu i-au schimbat. Dar asta a fost mai târziu.