Omagiu adus Micii Uniri sau cum Putin și Dodon au devenit filoromâni

La care capra de Dodon, într-un behăit specific, le-ar fi spus jurnaliștilor ruși că „jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc”.
Proști ambii desigur. Primul pentru că a recunoscut implicarea Rusiei în ciopârțirea teritorială a unui stat cu tradiții seculare și implicit faptul că moldovenii sunt români, pentru că restul moldovenilor, în majoritatea lor aflați în România, nu suferă de schizofrenie să se declare altceva decât români. Cel de-al doilea este și mai prost (dar poate invers!), pentru că prin acest gest recunoaște unitatea spațiului românesc și faptul că actualul teritoriu al R. Moldova este parte a acestui spațiu din moment ce această unitate a fost o chestiune conștientizată încă de la începutul apariției statelor medievale românești. Și nu doar de români. Mai mult decât atât, ambii au scuipat pe eforturile regimului țarist și sovietic de a face din Basarabia o entitate deosebită de restul spațiului românesc și într-un efort de reconciliere cu România (sau poate de mustrare de conștiință) pentru lucrurile făcute în Basarabia, au recunoscut în sfârșit că acest teritoriu trebuie să revină în cadrul statului român.

Desigur, lui Dodon, în agramația lui istorică modelată de Stati și Stepaniuc, i-a scăpat faptul că o bună parte a teritoriului Țării Moldovei se află în cadrul Ucrainei. Dar el n-a dorit să acutizeze și mai mult relațiile sale cu statul vecin, pentru că atunci cu siguranță era doborât de vreo rachetă ucraineană când zbura pe deasupra Ucrainei. Prin urmare nu-i prost definitiv, ci doar selectiv antiromânesc. Oricum, această hartă a Moldovei Mari este un mare cadou, nouă, românilor, în ajunul datei de 24 ianuarie, care consemnează Mica Unire din 1859 și asupra căreia vreau să mă aplec în continuarea pornirilor de dragoste și reconciliere față de România ale lui Putin și Dodon.

Până la realizarea unității românești din 1859 scrierile istorice și literare au conturat spațiul românesc din punct de vedere geografic, etnic, cultural și lingvistic, oferind perspective și argumente pentru realizarea dezideratului de unitate din punct de vedere politic. Pornind de la cronicarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin, care printre primii au vorbit de unitatea moldovenilor cu românii din Transilvania și Ţara Românească, trecând pe la mitropolitul Varlaam, apoi la istoricii Școlii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, s-a vorbit constant despre unitatea poporului român de la Nistru până la Tisa, cu ramificațiile sale transnistrene și balcanice.

Cel mai mare învățat „moldovean” din toate timpurile (de până atunci), Dimitrie Cantemir, recunoscut deopotrivă de ruși/sovietici și români ca atare, știa din cercetări minuțioase că moldovenii sunt români, că acești români se trag din romani şi că nu este nicio contradicție între grupurile regionale de moldoveni, munteni sau ardeleni și calitatea lor generală de români, înrudiți cu celelalte popoare romanice. Ambele sale lucrări fundamentale, Descrierea Moldovei și Hronicul Vechimei a romano-moldo-vlahilor, se referă explicit la românitatea moldovenilor și unitatea românilor din teritoriile învecinate.

„Înainte de toate, chiar dacă acest neam a fost împărțit în trei ținuturi de căpetenie, totuși toți se cheamă cu același nume români…//…căci românii care trăiesc și astăzi în Transilvania, deasupra fluviului Olt, în ținutul numit Maramureș, nu-și dau numele de valahi, ci de români. Cei din Valahia își dau și ei la fel numele de români, iar țării lor Țara Românească. Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limba noastră nu dacică, nici moldovenească, ci românească”, se arată în lucrări. Legat de limbă, domnitorul încearcă să lămurească şi chestiunea alfabetului chirilic, folosit de români în Evul Mediu, considerând (eronat) că literele slave au fost preluate, în locul celor latine, prin intermediul Bisericii Ortodoxe, relativ târziu, după Conciliul de la Florenţa (1439), pentru „stârpirea” influenţei latine (catolice). Cantemir condamnă acest act, care i-ar fi menţinut pe români în închistare, conducând la „barbaria care este acum stăpână în Moldova”.

Cancelariile europene, călătorii străini, domnitorii celor două țări românești, cărturarii și cronicarii timpului, deopotrivă din spațiul românesc și din afara lui constatau în unanimitatea lor caracterul unitar al spațiului românesc, originea latină și românitatea locuitorilor acestor pământuri, fără a lăsa loc speculațiilor interpretative, care vor apărea ulterior în instrumentarul modelator al moldoveanului sovietic.

Faptul că străinii îi priveau pe moldoveni una cu muntenii și cu ardelenii nu venea din legendă, ci dintr-o realitate sedimentată în acele timpuri. Cu alte cuvinte, străinii nu aveau cum să „inventeze” unitatea românilor, nu aveau cum să-i învețe pe locuitorii de la Carpați, de la Dunăre, de pe Mureş şi de la Nistru aceeaşi limbă ori să-i facă să-și aibă sorgintea în latinitate, dacă acest lucru n-ar fi fost conștientizat de români înainte de toate.
Mai la nord de români, vecinii polonezi dezvoltaseră o conștiință clară a acestei unități românești, lucru care se desprinde din numeroasele relatări ale perioadei, iar influența polonă a fost ulterior importantă în opera și personalitatea cronicarilor moldoveni, inclusiv cea a lui Grigore Ureche și Miron Costin, care se știe au urmat colegiile iezuite din Polonia, unde ar fi învățat după principiile umanismului târziu. Ioachim Bielski releva cu referință la acest aspect că „românii se împart azi în două, au doi voievozi, cel muntenesc și cel moldovenesc, dar înainte a fost unul singur care se numea sau muntenesc sau moldovenesc, căci nu era nicio deosebire”. Și unul din cei mai importanți cronicari polonezi, Jan Dlugosz, confirma mult anterior, pe la 1476, că moldovenii și valahii au aceleași limbă și obiceiuri.

De altminteri, acest fapt se știa în tot Occidentul și, cu precădere, în mediile Peninsulei Italice, unde s-au păstrat sute de documente și alte tipuri de surse, începând cu secolul al XIV-lea, în care se vorbește despre două Valahii, adică despre două Ţări Românești, aflate la Carpați și la Dunăre. Se ştia că şi în Transilvania predominau românii, dar, fiindcă puterea (conducerea) de acolo nu era în mâinile românilor, Transilvania nu putea fi socotită, sub aspect politic, o „Ţară Românească”. În schimb, Moldova şi Ţara Românească, în care conducătorii sau stăpânii erau, ca și poporul de jos, români, nu puteau fi și nu erau decât țări românești.

Ambele capete ale bisericii creștine, atât Papalitatea, cât și Patriarhia de la Constantinopol aveau conștiință despre unitatea spațiului românesc și considerau locuitorii Moldovei, Munteniei și Ardealului români. Chiar mult înaintea constituirii acestor țări, o scrisoare (dată la Perugia, în 14 noiembrie 1234) a papei Grigore al IX-lea reproșa „regelui tânăr” ungar Bela al IV-lea că nu face destul pentru răspândirea „credinței adevărate” în Episcopatul Cumaniei, unde trăiau nu cumani, ci „anumite popoare numite românești”, care, în loc să asculte de episcopul catolic, numit recent acolo drept păstor, primeau în continuare sfintele taine de la „nişte episcopi falşi”, de rit bizantin, atrăgând la credința lor ortodoxă și pe unii locuitori ai Regatului Ungariei, trecuți peste Carpați ca să formeze „un singur popor” cu pomeniții români. Mai târziu Papa Pius al II-lea menționa în scrierile sale că „Valahia se întinde din Transilvania până la Nistru, Dunăre și Marea Neagră”, iar trimișii pontifului remarcă deseori în relatările lor identitatea de limbă a locuitorilor din cele trei provincii și originea lor latină. Astfel, prefectul misionarilor din Moldova în dorința de a comunica în regiune constată că „limba absolut necesară pentru misionari este limba valahă, adică moldovenească, care este unica necesară în țara întreagă”.

Acest amestec aparent de terminologie – vlah, valah, muntean, moldovean, român, ca și a denumirilor țărilor pe care le locuiau românii – Moldovlahia, Maurovlahia, Valachia Minor sau Maior, Rusovlahia sau pur și simplu Valahia, pe care le constatăm în relatările străinilor, sunt o dovadă a faptului că percepția și senzația de unitate a românilor persista de-a lungul epocii medievale, iar denumirea cu care de obicei erau desemnați românii în Evul Mediu era de vlah sau valah. Spre exemplu, Patriarhia Constantinopolului numește statul la est de Carpați Maurovlahia (Vlahia neagră) și Rusovlahia, apoi Moldovlahia, pentru a face deosebire de celălalt ținut românesc, Ugrovlahia (Țara Românească). La fel ca și una din hărțile Vaticanului din secolul XV, numită Mapamond Borgian, care reprezenta Magna Valahia, cuprinzând Moldova și Țara Românească într-un tot întreg.

Prin urmare, românii la 1859 au făcut ce știau că trebuie să facă încă din timpuri mai vechi – s-au unit într-un stat comun. Au încercat acest lucru și mai înainte. În zilele de 8 şi 9 mai 1600 se realizează Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi Transilvania, fapt pentru care Mihai Viteazul se autointitulează „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”. Unirea era un deziderat exprimat de români și cu aproape un secol înainte de 1859. Într-un respiro din războiul ruso-turc din 1770, la negocierile de la Focşani, alături de diplomaţi prusaci, austrieci, francezi şi britanici au fost invitaţi şi mari boieri moldoveni şi munteni. Aceştia folosesc ocazia ca să înainteze memorii în care constatăm că apare ideea Unirii, ideea neatârnării, că există ideea Prinţului Străin, se gândeau la Henric, fratele lui Frederic cel Mare al Prusiei, ideea garanţiei colective a Puterilor etc.

Dar în același timp, Unirea de la 1859 s-a realizat și pentru că Rusia a contribuit prin acțiunile sale imperialiste la această unitate. Pe la 1850, nu toată societatea românească susţinea Unirea, iar paşoptiştii nu erau unanim simpatizaţi. Dar vechile principii imperiale creştine nu mai funcţionau. Prin ruperea Basarabiei, Rusia dovedise deja că urmăreşte să ocupe Principatele, nu să le elibereze de turci. Anul 1812 a fost o mare eroare politică a Rusiei a cărei consecinţă a fost formarea Unirii Principatelor Unite. Rusia devine un potenţial duşman, putere cotropitoare, în primul rând pentru cei care erau cel mai aproape, adică Moldova şi Ţara Românească, care nu vor întârzia să-și formuleze răspunsul la această provocare prin realizarea statului unitar.

Se pare că Rusia dorește să repare această greșeală istorică, ori prin gestul său Putin ne-a arătat că R. Moldova și România sunt un tot întreg, lucru sugerat și lui Dodon, care acum nu are altă alternativă decât să recunoască unitatea celor două state românești (fără glumă!). Pentru că chiar dacă făcută cu altă intenție, această acțiune a Moscovei este o mare boacănă politică, care pe noi, românii, ne avantajează, dacă o privim desigur prin prisma argumentelor invocate mai sus.