Op-Ed. Aderarea accelerată a Ucrainei la UE e mai aproape decât s-ar crede

Este reconfortant faptul că una dintre numeroasele dezbateri pe care le-a generat, pe continent, războiul declanșat de Rusia în Ucraina este cea a aderării Ucrainei (și a Republicii Moldova) la Uniunea Europeană. Ba mai mult, este o îngfrângere categorică a Rusiei, pe frontul politic, faptul că pe agendele liderilor occidentali, sus de tot, frigurează, la nici trei luni de la debutul conflictului, nu doar aderarea în sine, ci și mult mai sensibila idee a accelerării fără precedent a procesului.

Este firesc ca, într-un moment atât de dificil, autoritățile de la Kiev să preseze aliații pentru acordarea în timp record a calității de membru. După cum nu este surprinzător ca în marile cancelarii europene să existe ezitări, preocupări reale și majore cu privire la maniera optimă de a proceda. Până la urmă, UE este un mecanism extrem de complex, iar în anii de după extinderea spre Est, Uniunea nu a fost scutită de sincope și surprize total neplăcute (cazul troian al Ungariei, de pildă, e perfect grăitor). În general, ambiția și prudența nu sunt două elemente ușor de armonizat, iar atunci când ele trebuie gestionate la un nivel precum cel al UE, lucrurile devin cu atât mai dificile.

Și totuși, există câteva aspecte care pot ajuta semnificativ la o înțelegere mai clară a mizelor, la anticiparea deznodământului și la simplificarea procesului de luare a deciziilor oportune, de către statele membre, pe tema aderării Ucrainei la UE (chiar și a Republicii Moldova).

Așadar, care ar fi acele aspecte ce pot aduce lumină în tot acest întuneric?

• Întâi, e întrebarea de bază: trebuie primită Ucraina în UE? Răspunsul de bază, chiar dacă cu mai multe sau mai puține strângeri de inimă, ori pe tonuri mai mult sau mai puțin entuziaste, a cam fost dat: DA.
• Apoi, e istoria pe scurt a ceea ce azi numim UE. Nașterea acestui organism a avut principial de-a face cu identificarea unei formule integrative, pe continentul european, care să asigure o pace lungă și o stabilitate pe multiple axe – politică, economică, socială, culturală, de conviețuire. Nu degeaba, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și-a avut nucleul dur gravitând în jurul binomului Germania de Vest-Franța: două state beligerante în cel de-Al Doilea Război Mondial, conflict în cursul căruia primul îl agresase și parțial îl ocupase pe al doilea. Mai mult, la acea vreme, s-a făcut pasul atât de ambițios în contextul în care doar o parte a Germaniei mari putea fi cooptată, cealaltă aflându-se în sfera de influență politco-militară sovietică. Nu în ultimul rând, procesul de creștere și transformare, prin extindere, a formei incipiende a UE de azi a mers înainte, decenii bune, în ciuda și nu grație persistenței problemei teritoriale a Germaniei.
• Mai departe, constanta SUA. Nașul de botez al UE, așa cum o știm azi, a fost mai puțin european, dar covârșitor american. Fără implicarea SUA în cel de-Al Doilea Război Mondial, tragedia europeană ar fi cunoscut o evoluție la care ne-ar plăcea mai degrabă să nu ne gândim. Fără implicarea SUA, evoluția integrării europene post-belice, până la momentul de azi, ar fi fost frunză-n vânt. Securitatea oferită și garantată de Washington a fost temelia proceselor politco-economice care s-au pus în mișcare și care, în timp, s-au sedimentat. Prin urmare, UE nu a fost niciodată și nu va fi nici de aici încolo o chestiune pur europeană, ci o sinergie europeano-americană. Cu alte cuvinte, nici când vine vorba de aderarea Ucrainei și modul în care ea trebuie să se producă cheile nu sunt toate în buzunarul european, ci mai ales în cel american. Așa cum este cazul, în clipa în care discutăm, și cu contracararea Rusiei pe frontul ucrainean. Iată de ce, pentru a ne forma o imagine de ansamblu cu un grad cât mai ridicat de acuratețe, se impune a urmări dezbaterea aderării Ucrainei la UE nu doar din perspectiva poziționării capitalelor de pe continent, ci și decriptând agenda Washingtonului și urmărind discursul emanat de acolo.
• De asemenea, în dosare sensibile care privesc Europa, europenii nu sunt neapărat sursa ultimă de cunoaștere și de simț adecvat al mersului istoriei. Continentul este prea mic pentru înghesuiala de state care este pe el. Din acest motiv, tot frecându-se unele de altele, statele europene au fost mereu în situația de a se bate și a face afaceri mănoase fiecare cu fiecare și toate cu toate. Așa s-au sedimentat deopotrivă ostilități istorice și complicități de aceeași natură. Și tot din acest motiv a fost esențială intervenția, mai ales în momente de cumpănă, a arbitrului așa-zis extern, SUA. Pentru cine privește lucrurile prin asemena filtre, nu au fost o surpriză ezitările inițiale ale unor state vest-europene, în a adopta o atitudine pragmatică și din scurt față de Rusia agresoare. Dacă situația actuală din Ucraina ar fi depins 100% și pentru totdeauna numai de „deschiderea” Germaniei, Franței sau Italiei de a-i aplica Rusiei ghiulele adecvate, azi Kievul ar fi fost într-o situație dezastruoasă; la fel și vecinii Ucrainei și, înclin să cred, că întregul continent. Din fericire, în joc a intervenit din nou factorul „obiectiv”, America. Urmarea? Urmarea e dublă: azi, mai că nu mai recunoști Germania de dinainte de 24 februarie, la nivelul atitudinii și al implicării în pedepsirea Rusiei (chiar dacă persistă unele sincope, dar și ele vor fi reglate); iar mâine, foarte probabil, vor fi părând ca ținând de un vis ușor coșmaresc ezitările pretențioase ale Parisului, în chestiunea întinderii procesului de aderare la UE a Ucrainei.

Ce ne spun toate astea, luate pe rând și totodată la un loc?

Ei bine, ne spun din nou un lucru simplu: că luările de poziție ale diverselor cancelarii vest-europene, cu privire la oportunitatea unei aderări cât mai rapide a Ucrainei la UE, sau mai ales cu privire la inadecvarea unui asemenea proces, sunt elemente de etapă. Nu e nimic definitiv nici în ceea ce spune președintele francez, Emmanuel Macron, despre o aderare care ar lua decenii, nici în mersul încă pe sârmă al cancelarului german, Olaf Scholz, în materie de expandare a ajutorului pentru Ucraina până la frontiera aneantizării politico-militare a Rusiei.

Fiți pe pace, nu va fi nici cum se vociferează în timp real la Paris, nici cum, azi, ar lovi unii cu manta, la Berlin. Miza războiului din Ucraina este prea mare pentru ca luarea deciziilor adecvate momentului istoric la care asistăm să se limiteze la continentul european, făcând abstracție de America; sau să se limiteze la viziunea limitată a principalelor cancelarii vest-europene, făcând abstracție de perspectiva vecinilor estici ai Ucrainei. Trebuie avut răbdare cu dezbaterea respectivă, trebuie înțelese rădăcinile eventualelor ezitări și cunoscut istoricul recent sau mai puțin recent al celor mai ezitanți dintre actorii implicați. Dacă vom trata în acest fel dinamicile prezentului, vom risca mai puțin să nu intuim corect dinamica finală.

Iar dacă raționamentul de mai sus poate fi acuzat că e, până la urmă, o abstracțiune ori speculație și nimic mai mult, atunci să ne îndreptăm privirile spre ceea ce este concret și realitate. De pildă, spre războiul din Ucraina. Ca orice război și mai ales ca unul în care agresor e Rusia, conflictul din Ucraina este în primul rând o colecție grăitoare a manifestării Răului pe care omul îl poate slobozi. Dar în același timp, războiul din Ucraina este și o lecție despre natura schimbătoare a ceea ce păruse pe veci de neschimbat.

• Războiul din Ucraina ne dovedește că nu e suficient să fii o țară uriașă pentru a cuceri o țară mult mai mică.
• Ne mai arată că o armată care dăduse bine în poze și valsa fantastic la paradele din Piața Roșie, poate fi până la urmă doar o adunătură de comandanți incompetenți și sadici și de executanți analfabeți funcțional și sadici.
• Ne instruiește totodată asupra naturii perisabile a filosofiei construite exclusiv pe dividendele business-ului așa-zis strategic (luați, de pildă, cazuistica afacerilor germane, franceze ori italiene cu Rusia și plasați-o acum în context, trecând în revistă schimbarea radicală de optică a liderilor poltici și de afaceri din aceste țări, pe măsură ce războiul a luat amploare).
• În fine, războiul din Ucraina atrage atenția asupra faptului că în relațiile internaționale nimic nu e definitiv, cel puțin nu atunci când contextul se schimbă cu 180 de grade.

Ce vreau să zic prin cele de mai sus?

În primul rând, că nu există eforturi de nedepus și nici costuri ori dividende absolute. Toate – și eforturile, și costurile, și dividendele – se află mereu într-o relație. De pildă, în contextul războiului Rusiei cu Ucraina, indiferent cât de mari și de costisitoare păruseră inițial eforturile marilor companii de a părăsi piața rusească ori de a-și îngheța activitatea de acolo, azi a devenit mult mai ieftin sau chiar profitabil, potrivit unei recente analize The Economist, să faci acel efort. Păruse de neconceput cu doar câteva săptămâni în urmă, dar e mai mult decât adecvat odată cu apariția unui nou context.

Cel mai probabil, așa va fi și cu aderarea Ucrainei la UE.

De altfel, s-a intrat deja pe acest drum. De pildă, fusese de neconceput obținerea statutului de candidat mai devreme de câțiva ani. În schimb, Kievul e pe punctul de a bate recordul și a-l primi în doar câteva săptămâni. Nu e de omis nici aspectul complementar: NATO e în plin proces de extindere forțată chiar până la frontierele Rusiei. Fusese de neconceput așa ceva, dar războiul stupid declanșat de Putin a împins lucrurile până în acest punct. Iar NATO, indiferent de ceea ce se vrea sau nu a crede ori a spune, se extinde fix în Ucraina și se consolidează, la niveluri inimaginabile mai acum câteva săptămâni, în vecinătatea ei. Fie și numai din acest punct de vedere, ar fi deopotrivă ilogic și greu de eficientizat tot acest proces în lipsa unei reactualizări a ideii de extindere a UE. Apoi, mai e ceva: extinderea UE reprezintă un mecanism eficace de a forța progrese rapide și de substanță în statele candidate. Iar Ucraina are nevoie de așa ceva, nu-i nicio îndoială. NATO și UE sunt deja, ireversibil, pornite pe drumul cooptării Ucrainei în ansamblul lor strategic, prin urmare, singurul lucru care lipsește din ecuație este formalizarea acestei dinamici. Din multe puncte de vedere, formalizarea reprezintă deopotrivă partea cea mai simplă și pasul doi foarte natural.

S-ar arde în acest fel etape importante cu Ucraina? Sigur că da. Dar, oare, măsurând milimetric, nu s-a mai întâmplat asta și în trecut, cu alte state? Și mai ales, nu s-a mai întâmplat asta în trecut, în condiții de pace, deci de laborator, iar nu de răzaboi, deci dictat de împrejurări excepționale? Ba da, s-a mai întâmplat. Care dintre țările estice care au aderat la UE după prăbușirea URSS – de la Polonia și Ungaria până la România – fuseseră pe deplin pregătite, deci de nota 10, la momentul aderării? Niciuna. Căci dacă lucrurile ar fi stat altfel, UE nu ar fi avut atâta bătaie de cap nici cu Varșovia, nici cu Budapesta, nici cu Bucureștiul din epoca Dragnea-Tăriceanu-Voiculescu.

Lumea – de la Europa, la SUA și până chiar la Asia – are nevoie de o reinstaurare pe cât de rapid posibil a stabilității și păcii pe continentul european. Și mai mult decât atât, are nevoie de o restaurare de lung parcurs în acest sens. Pentru asta, e nevoie acută de încheierea războiului ruso-ucrainean (care nu e însă posibilă decât printr-o înfrângere suficient de categorică a Moscovei, pe frontul militar). Apoi, va fi nevoia cronică de gestionare a recuperării Kievului, pe frontul politico-economic, dar și de păstrarea unui control eficient asupra relației cu acesta. Or, acest lucru nu se mai poate face cu jumătăți de măsură și, în orice caz, nu sub impulsul vechii filosofii a extinderii UE. Jumătățile de măsură au fost până la urmă responsabile de izbucnirea războiului. Occidentul, sub conducere americană, renunță de la oră la oră la jumătățile de măsură, în gestionarea conflictului militar dintre Rusia și Ucraina. E foarte probabil ca renunțarea la ele și pe plan politic și tot sub dirijare americană, în ceea ce privește integrarea Ucrainei în Europa civilizată, să se afle, în realitate, la o aruncătură de băț.

Laurențiu Mihu