Un poem frumos şi într-adevăr dogmatic. Aşa că voi cita aici doar finalul, din dorinţa de a-l folosi ca argument de-a lungul expunerii mele: „Căci vinovat e tot făcutul / Şi sfânt, doar nunta, începutul”.
Cred că înţelegeţi că nu mă interesează să susţin o dizertaţie despre ouă sau aruncatul cu ouă, ci despre statul nostru moldovenesc. Nu ouăle reprezintă un stat. Dar astăzi au un punct comun. Ouăle şi statul, vreau să spun. Din punctul meu de vedere, deşi când spunem stat ne gândim la ţară, există nişte nuanţe. Ţara mă duce cu gândul la toţi locuitorii ei, iar statul mă duce cu gândul la toţi care ne reprezintă – la diplomaţi.
În dreptul cuvântului diplomat, dacă cercetăm DEX-ul, scrie „1. Persoană oficială care are misiunea de a întreţine relaţii cu reprezentanţii oficiali ai altor state sau de a trata în numele statului său”, iar de aici, datorită misiunii de întreţinere a bunelor relaţii, a apărut al doilea sens: „2. Persoană care ştie cum să trateze o afacere, cum să se comporte într-o situaţie”. Deşi, dacă suntem sinceri, al doilea sens ar trebui să îl preceadă pe primul. Nu poţi fi diplomatul unui stat dacă nu ştii să te comporţi cu diplomaţie. Un diplomat nu are voie să îl numească pe un cetăţean de culoare „negru”, dar nici să facă aluzii abuzive la adresa altui stat.
Despre cine vorbim? Despre dom’ Dodon. Dumnealui, după ce s-a văzut în traiectoria unui ou, a afirmat: „Nu ştim din care PSD e (agresorul, n.m.), din Moldova sau din România”. Ei, aceasta este ceea ce numim o gafă diplomatică. Cu atât mai mult cu cât presupusul agresor, fiind chestionat de Pro TV, a vorbit în limba rusă. Să consideri că eşti un diplomat, dar să te iei de români – mai ales sub formă de glumă – transformă oul buclucaş, dintr-un ou simplu într-unul diplomatic. Fiindcă de vreme ce Dodon nu şi-a ratat ţinta (românii), oul a fost mai diplomat şi şi-a ratat ţinta (liderul socialist).
Ce problemă aveţi, domnule Dodon, cu românii? Doriţi un conflict diplomatic? V-aţi gândit, măcar mai târziu, cât de xenofob a sunat această „glumă”? Şi apoi, cu tot xenofobismul, să nu fim de acord cu vorba „dă-mi, Doamne, mintea românului cea de pe urmă”? Uite aşa aţi făcut „oul diplomatic” praf!
Legătura dintre Ion Barbu şi domnul Dodon e tocmai finalul poemului. „Căci vinovat e tot făcutul”, şi ştiţi de ce? Fiindcă odată făcut, nu mai poţi schimba. Şi cuvântul odată rostit, nu se mai ia înapoi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
