Familia Vraciu a emigrat în SUA în perioada interbelică și s-a stabilit în orașul East Chicago (care a avut o comunitatea mare română între anii 1900 și 1950 în zona Indiana Harbor) . La începutul anului 1941, Alexandru Vraciu a absolvit Universitatea DePauw iar în luna iunie s-a înrolat ca aviator în Marina Militară a Statelor Unite ale Americii.
În august 1942 Vraciu a fost mobilizat ca sublocotenent al Marinei Statelor Unite ale Americii. La sfârșitul lunii martie 1943 a fost mutat la Escadrila șase de avioane de vânătoare (VF-6), sub comanda lt.comandor Edward "Butch" O’Hare, primul as al Marinei SUA. O’Hare l-a făcut pe Vraciu coechipierul său, dându-i sfaturi valoaroase privind luptele aeriene.
Escadrila a intrat în luptă în octombrie 1943, pe portavionul USS Independence.
Vraciu și-a obținut prima sa victorie aeriană la 10 octombrie 1943 într-o acțiune împotriva insulelor Wake. El și O’Hare au dat peste o formațiune inamică; O’Hare a coborât sub nori pentru a ataca un Mitsubishi Zero japonez, Vraciu pierzându-l, dar s-a angajat în urmărirea unui al doilea avion de vânătoare Zero spre Wake Island, unde avionul japonez a aterizat. Vraciu a distrus avionul japonez la sol. Apoi a observat un bombardier japonez a Mitsubishi G4M („Betty") pe care l-a doborât. Vraciu mai târziu comenta: „O’Hare îi învăța pe piloții escadrilei lucruri mărunte, care mai târziu le salvau viețile. Un exemplu era ca înainte de a te angaja într-un atac cu foc de mitralieră să-ți răsucești bine capul jur-împrejur pentru a te asigura că nu ești urmărit de vreun avion de vânătoare inamic." Vraciu de asemenea a învățat de la O’Hare „abordarea din zona superioară” aplicată atunci când ataca avioane de bombardament japoneze „Betty" pentru a se proteja de tunul de 20 mm mânuit de trăgătorul aflat în coada avionului.
Escadronul de avioane de vânătoare al lui Vraciu mai târziu s-a transferat la bordul portavionului USS Intrepid, poreclit „Cel rău” datorită reputației sale de a aduce ghinion. Oricum, Vraciu a început să doboare mai multe avioane inamice într-o singură zi: trei avioane de bombardament „Betty” la 29 ianuarie 1944 și patru avioane de vânătoare deasupra atolului Truk în 17 februarie. Cu șase victorii astfel devenea și a rămas până în prezent asul cu cele mai multe victorii al escadrilei VF-6. În pofida faptului că avea oportunitatea de a fi retras temporar din activitate în SUA, Vraciu a cerut să fie trimis în luptă și astfel a fost mutat împreună cu escadrila VF-16 pe on USS Lexington.
Până la mijlocul lunii iunie avea la activ 12 avioane inamice doborâte, la timpul respectiv acesta fiind un record al aviatorilor de pe nave.
Ziua în care Vraciu a repurtat cel mai mare succes ca pilot a fost în timpul primei Bătălii din Marea Filipinelor, zi cunoscută de asemenea și ca „Marea vânătoare de curcani din insulele Mariane” în data de 19 iunie. În ciuda faptului că compresorul de supraalimentare s-a defectat, Vraciu a interceptat o formațiune de bombardiere în picaj japoneze, distrugând șase dintre ele doar în opt minute.
Pentru succesul său din Prima Bătălie din Marea Filipinelor el a fost propus pentru a fi decorat cu Medalia de Onoare. Cu toate acestea, când a ajuns pentru aprobare la amiralul George Dominic Murray, acesta a acordat doar decorația Crucea Marinei Militare.
Imediat după aceasta Vraciu a primit sarcina să promoveze vânzarea acțiunilor de război în SUA pentru a sprijini efortul de război. În cursul acestei campanii s-a căsătorit cu iubita lui, Kathryn Horn cu care vor avea trei fete și doi băieți. Mai târziu în anul 1944, Vraciu a reușit să se întoarcă în lupte zburând pe avionul de vânătoare F6F Hellcat în escadrila VF-20. După două misiuni cu escadrila VF-20, a fost doborât de antiaeriană deasupra insulelor Filipine. Vraciu a fost salvat de luptătorii din rezistența filipineză care l-au numit comandantul unității de gherilă care număra 180 de luptători. După șase săptămâni a reușit să contacteze armata americană și întorcându-se la Marina militară.
Vraciu a terminat războiul ca al patrulea as al Marinei Militare SUA. După război a devenit pilot de încercare. Promovat la gradul de comandor, Vraciu a condus escadrila VF-51 între anii 1956 – 1958, în anul 1957 câștigând concursul de tragere individuală a Marinei Militare SUA.
S-a retras din armată în anul 1964 pentru a începe o carieră în domeniul bancar.
El a refuzat în mod încăpățânat să-și scrie autobiografia. Cu toate acestea, Vraciu a cooperat cu Indiana Historical Society Press, care în luna mai 2010 a publicat un articol despre viața sa cu titlul „Pilot de avion de vânătoare: Cariera lui Alex Vraciu în al Doilea Război Mondial”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
