Istorie

Peste 1800 de ani de istorie națională – de la latinescul romanus la etnonimul român

În perioada postbelică, în istoriografia sovietică a apărut o teorie falsă cu privire la etnogeneza poporului român. Pornind de la faptul că, în unele surse istorice medievale, românii sunt numiţi volohi (vlahi, valahi), a fost acreditată teoria falsă că din populaţia romanizată a sud-estului european, care a fost influenţată şi de slavi, ar fi apărut, la nordul Dunării, volohii. Din aceştia s-ar fi format apoi moldovenii, valahii, aromânii ş.a. Pornind de la acest concept, observăm că nu o anumită minoritate, ci majoritatea substratului geto-dacic poate constitui factorul de bază în etnogeneza unui popor.

Cea mai importantă decizie a împăratului Marcus Aurelius Antoninus, cunoscut cu numele Caracalla, a fost cea de a acorda cetățenia romană locuitorilor liberi din Dacia şi alte provincii ale Imperiului Roman. Astfel, din anul 212, toţi locuitorii liberi ai acestui stat au început să se numească romanus. Deşi erau impuşi să plătească anumite impozite, aceștia erau mândri că fac parte dintr-un stat mare cu o armată puternică, care a obţinut mai multe victorii strălucite şi care, în caz de necesitate, îi putea apăra de orice duşman. Prin urmare, cetăţenii contribuiau financiar cu mai multă tragere de inimă la întreţinerea instituțiilor administrative şi militare ale acestui stat, care le devenea tot mai apropiat.

Romanizarea a fost un proces cultural şi lingvistic

În calitate de cetăţeni ai Imperiului, o bună parte a dacilor se înrolau în armata romană, profitând din plin de privilegiile de care se bucurau militarii acestui stat imens. Anume în armată dacii învăţau mai bine limba latină și înțelegeau mai profund maxima latină: „Dura lex, sed lex”. Iar revenind acasă, ei slujeau drept exemplu pentru fraţii, fiii și nepoţii lor, contribuind substanţial la procesul de romanizare a băştinaşilor.
Romanizarea a fost un proces nu atât biologic, cât cultural şi lingvistic, fiind favorizat de amestecul etnic, dar fără a fi determinat în mod absolut de acesta. Performanțele civilizaţiei romane au fost mai uşor asimilate în mediul urban cu o populaţie eterogenă din punct de vedere etnic. Mediul rural s-a dovedit a fi mai conservativ, manifestând tendinţe de păstrare a unor tradiţii spirituale şi practici strămoşeşti, cum ar fi tehnicile meşteşugăreşti sau un anumit tip de locuinţe. Şi în ritul funerar se observau diferenţe, în unele regiuni fiind depistate la morminte căţui dacice, iar în altele – străchini cu trei picioare. Dar nici din punct de vedere antropologic nu se observă suprapunere totală între rasă, limbă şi cultură.

Însă în condiţiile modificării echilibrului politic la nordul gurilor Dunării și intensificării invaziilor triburilor barbare în Balcani, viitorul Daciei devenea foarte incert. Unii istorici consideră că, în 271, Aurelian ar fi părăsit Dacia, însă N. Zugravu, trecând în revistă evenimentele din perioada domniei acestui împărat, inclusiv învingerea sarmaţilor-iazygii, vandalilor şi dacilor liberi din toamna lui 270, goţilor în Moesia Inferior şi Tracia, carpilor (272), cu întărirea provinciilor din sudul Dunării (273), ajunge la concluzia că Aurelian a părăsit Dacia tocmai în 274 ori în prima jumătate a anului 275, înainte de moartea suveranului (septembrie 275). Evacuarea Daciei a avut un caracter paşnic, fără implicarea barbarilor, urmărindu-se scopul de a întări linia de apărare pe cursul inferior al Dunării. Acest act n-a periclitat prestigiul Imperiului Roman, căci apoi a fost reluată politica fermă a „cuceritorilor lumii” în raport cu barbarii.

Cum a început romanizarea dacilor

Procesul de romanizare în spaţiul locuit de dacii liberi a început până la cucerirea Daciei de către romani. Concomitent cu ocuparea spaţiului intracarpatic, romanii au efectuat schimbări profunde şi printre dacii liberi, lichidând obiectele defensive ale acestora, numite dave, structurile administrative şi militare, și păstrând doar organizarea lor tribală. Drept dovadă serveşte lipsa oricăror informaţii despre căpeteniile politico-militare în cea mai mare parte a teritoriului ocupat de dacii liberi, cu excepţia unor inscripţii de la Roma, în care este menţionat Pieporus, regele costobocilor (locuiau în spaţiul carpato-nistrean, la o distanţă apreciabilă de hotarul Imperiului Roman). Au fost distruse sanctuarele dacilor şi instituţia de sacerdoţi, care, alături de căpeteniile militare, organizau coeziunea împotriva pericolului extern. În schimb, pe teritoriul luat de la dacii liberi pătrundea moneda romană, care facilita legăturile lor economice cu provinciile romane din spaţiul intracarpatic şi de pe cursul inferior al Dunării. Romanii au instituit un control riguros asupra acestui teritoriu, construind aici mai multe castre şi alte puncte de observaţie, prin intermediul cărora menţineau contacte directe cu populaţia locală, utilizând şi limba latină. În timpul expediţiilor militare în Balcani, mase mari de daci liberi, aflându-se pe teritoriul roman, se familiarizau pe viu cu populaţia, cu modul de viaţă şi cultura romană. Şi invers, prin păsurile montane, la est de Carpaţi pătrundea populaţia dacică din spaţiul intramontan, construind localităţi cu amprente romane. Prin intermediul acestora, dacii liberi se integrau în circuitul economic al provinciilor romane. În afară de elementele de civilizaţie a romanilor în sfera materială, se întâlnesc şi aspecte de natură spirituală în spaţiul dacilor liberi. Arheologii au descoperit vase de factură locală cu însemnări în limba latină (antroponimul Scorillo în arealul carpic).

De asemenea, au fost descoperite statuete care reprezentau divinităţi din Imperiul Roman (Apollo şi poate Venus). Se pare că o influenţă mare în acest proces l-au avut captivii aduşi din Balcani. Pe seama lor au fost puse atelierul de prelucrare a sticlei de la Komarov (Hotin), inscripţiile romane de la Sobari (lângă Soroca), cuptorul de ars ceramică şi amforele de imitaţie romană de la Pruteni, din stânga Prutului.

Termenul crai vine de la Carol cel Mare

După ce administraţia romană a fost evacuată la sudul Dunării, romanizarea printre dacii de la sud şi est de Carpaţi s-a derulat pe cale nonviolentă, ceea ce a accelerat procesul pe întregul spaţiu locuit de geto-daci. Un anumit rol în acest sens l-a jucat creştinismul, care atrăgea tot mai mult populaţia, contribuind la sporirea încrederii faţă de civilizaţia romană şi limba latină, prin intermediul căreia era propovăduită învăţătura Mântuitorului. Astfel a fost înlăturată bariera psihologică a dacilor liberi faţă de romani.

Iar după destrămarea khaganatului avar (finele sec. al VIII-lea), o bună parte a Pannoniei, locuită de români, slavi şi reprezentanţii altor etnii, a intrat în componenţa Imperiului Franc, condus de Carol cel Mare. Pentru consolidarea puterii sale, împăratul a adus în Pannonia etnici germani. În același timp, francii au început să răspândească printre localnici religia monoteistă, care recunoştea puterea monarhului, ca locţiitor al Domnului pe pământ, şi autoritatea papei de la Roma. Catolicismul însă avea priză mai mult în rândul slavilor păgâni din Pannonia şi mai puţin printre români, care aveau structurile lor eclesiastice. După moartea lui Carol cel Mare, Imperiul Franc s-a destrămat, însă dominaţia sa a lăsat în Pannonia urme adânci pentru unii oameni. Numele împăratului a devenit simbol pentru desemnarea monarhilor la slavi (kral, koroli) şi români (crai). Iar numele germanic al galilor romanizaţi a fost transmisă românilor ca valchen, care ulterior s-a schimbat în vlahi, blachi (în Balcani) şi volohi (la slavii de est).

Polonezii au numit Țara Românească drept Basarabia

În 896, în Pannonia au pătruns triburile ungare, care i-au alungat pe români de la Dunărea de Mijloc, unde nomazii și-au făurit statul lor. Românii din Pannonia s-au evacuat în regiunile vecine și au luat cu ei numele de origine germană. În Polonia și la slavii de est (ucraineni, ruși) ei s-au numit volohi, în Grecia – vlahi, la unguri – olahi ș.a. A urmat o perioadă de formare a statelor românești. La est de Carpați s-a format Țara Moldovei, pe care polonezii, ucrainenii și rușii au numit-o Volohia. La sud de Carpați s-a constituit Țara Românească, pe care grecii au numit-o Vlahia, iar turcii – Eflac. Iar țara românească de la est de Carpați a fost numită de turci Bogdania (de la Bogdan, primul ei voievod). Pentru a o distinge de Moldova (Volohia), polonezii au numit Țara Românească drept Basarabia, nume care ulterior va fi utilizat pentru desemnarea circumscripției Chilia de la gurile Dunării (stăpânită un timp de dinastia Basarab de la sud de Carpați). După ocuparea Chiliei, Cetății Albe și altor teritorii din sud-estul Moldovei de către otomani, numele Basarabia a fost extins asupra acestor pământuri, iar după 1812 – asupra teritoriului de la est de Prut, ocupat nelegitim de către Imperiul rus. În așa mod, la est de Carpați, alături de termenul regional de moldoveni a apărut și cel de basarabeni, care în fond fac parte din același popor român, ca și muntenii, oltenii, bănățenii, transilvănenii etc.

În 1859, la tronurile de la Iași și București a fost ales ca domnitor moldoveanul Alexandru Ioan Cuza. S-a produs Mica Unire și s-a făurit România modernă, care în 1878 a devenit independentă. În 1918, Basarabia, Bucovina, Transilvania s-au unit cu țara, constituindu-se statul unitar român. Au urmat evenimentele tragice din timpul celui de al Doilea Război Mondial, când o parte a teritoriilor românești au fost înstrăinate.

Astfel, se vede limpede că numele de român nu a apărut în urma alegerii lui Cuza, ci de la numele romanus, ca rezultat al emiterii decretului din 212 despre acordarea cetățeniei romane locuitorilor provinciei Dacia. Voloh este un aloetnonim prin care românii erau numiți de către vecinii lor, pe când numele de moldovean desemnează locuitorii unei regiuni românești, la fel ca și muntean, oltean, transilvănean, bucovinean ș.a.

Ion Chirtoagă,
doctor habilitat în istorie 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *