Ultima oră

Petrișor Peiu: Calea românească a reunificării României cu Basarabia

Cred că este totuşi important că Iulian Fota să primească o replică (prietenească) în primul rând pentru că el şi-a asumat rolul nepopular de „Gică contra"; în al doilea rând, Iulian Fota, de la înălţimea statutului de fost consilier prezidenţial de securitate naţională inundă piaţă ideilor cu argumente împotriva oportunităţii momentului lansariii dezbaterii despre Reunificare.

Primul lucru care îmi vine în minte este o sinceră compătimire pentru Iulian Fota care a trăit timp de câţiva ani drama de a trebui să-şi reprime adevăratele idealuri şi de a combate unionismul în forul lui interior, timorat de agresivitatea cu care şeful sau, Traian Băsescu, îşi asumase idealul Reunificării.

Mi-l închipui pe Iulian bântuind nervos culoarele sumbre ale Cotroceniului bombănind împotriva miopiei politice a şefului sau care riscă să trezească din adormire monstrul problemei ardeleneşti prin ardoarea cu care predică psaltirea unionistă.

Probabil că frustrarea acumulată în anii trişti ai oprimării cotroceniste îl fac pe Iulian Fota să demonizeze partizanii Reunificării, consideraţi „aşa-zişi unionişti, experţi, politicieni sau activişti". Aceste etichete nu fac bine dezbaterii lucide, ştiinţifice; mie, de exemplu, nu mi-a trecut niciodată prin minte să îl consider pe dl. Fota „aşa-zis atlantist". O diferenţa de perspective…

În treacăt fie spus, în PNŢCD subiecte precum monarhia sau refacerea României Mari până la Nistru erau adevărate axiome pe care nimeni nu se gândea să le pună în discuţie.

De altfel, în perioada efervescenţă de după decembrie 1989 PNŢCD a găzduit cu generozitate în sediul sau din Piaţă Rosetti Asociaţia pro Basarabia şi Bucovina. Seniorul Corneliu Coposu era legat şi sufleteşte de Basarabia, pentru că iubita să soţie Arlette, torturată şi asasinată în închisorile comuniste era originară din Chişinău, unde urmase liceul şi facultatea. Tatăl sau, generalul Ioan Marcoviciu, se stabilise în 1918 cu familia în Basarabia, pentru că fusese numit comandantul Corpului de grăniceri din Chişinău.

S-au păstrat imaginile televizate cu Corneliu Coposu şi ceilalţi lideri ai partidului intrând într-o cuşcă cu gratii de fier pe Bd. Magheru, o manifestare de solidaritate cu grupul de patrioţi basarabeni ai lui Ilie Ilaşcu, condamnaţi la moarte, care erau ţinuţi într-o cuşcă pe durata mascaradei judiciare de la Tiraspol.

Aşa că dl. Fota fie a fost unionist că noi toţi, dar între timp s-a întâmplat ceva cu dansul, fie, dimpotrivă, a fost mintea lucidă care a realizat încă de atunci ce pericol mortal reprezintă Unirea Basarabiei cu România, numai că era nevoit să-şi ţină gură. Săracul Iulian, cred că a suferit mult printre „nebunii" aia de ţărănişti…

Nu prea înţeleg ce rol are recursul la anul 1952 şi la propunerea lui Stalin (celebra „notă Stalin" din 10 martie 1952 se adresa de fapt SUA, Marii Britanii şi Franţei) în oglindă cu eforturile unioniştilor români: nimeni în România niciodată nu a pus în discuţie apartenenţa la NATO, la blocul atlantist în general; dimpotrivă, unioniştii aduc că argument major al oportunităţii Reunificării câştigarea securităţii teritoriului naţional reîntregit prin intrarea teritoriului dintre Prut şi Nistru sub „umbrela” NATO!

Este locul aici să spunem că toate argumentele invocate de către fosta mâna dreapta a dlui. Băsescu în chestiuni de siguranţă naţională în sprijinul justificării teoriei sale sunt false:

– Nu există niciun excepţionalism german; tot ceea ce este permis germanilor este permis şi românilor;

– Rezervele de răbdare ale românilor faţă de readucerea Basarabiei acasă sunt incomparabil mai mari decât cele ale germanilor: am aşteptat întâi peste 100 de ani (de la 1812 la 1918) şi apoi încă 72 de ani (din 1944) ;

– Inteligenţă politică a germanilor a fost de fapt o viclenie de tip geopolitic care a exploatat „momentul” 1989 pentru că RFG era în tabăra învingătoare atunci!

– Un alt mit fals preluat de Iulian Fota este faptul că germanii din RDG au cerut unificarea; în realitate, acest lucru a fost „cerut" de către anumiţi politicieni din RDG, legitimaţi e drept de votul popular. Dar totul s-a făcut în contextul în care RFG şi-a asumat public proiectul Reunificării şi a inundat întregul RDG cu mesajul unionist. RFG şi-a propus să copleşească mesajul identitar al micuţei RDG cu ideea unionistă şi, evident, a reuşit.

România este astăzi în postura RFG-ului din 1990 iar Republica Moldova în postura RDG-ului din 1990:

– România este în tabăra învingătoare (UE şi NATO, lumea transatlantică în general) iar Republica Moldova este în tabăra căzută la pământ (CSI, lumea gri însemnată de eşecul parteneriatului estic), Republica Moldova este „dincolo de gard" cu perspectiva de a stă acolo pentru mult timp;

– România este mare şi în ascensiune (de 40 de ori mai puternică economic şi de 6 ori mai mare demografic şi teritorial), Republica Moldova este mică şi în descreştere (şi-a pierdut o treime din populaţie prin emigrare şi o şesime de teritoriu prin secesiune) ;

– România „curge" în sensul istoriei, devenind pilonul de stabilitate al lumi occidentale la Marea Neagră pe când Republica Moldova se „pierde" treptat în stepă cenuşie a niciunde-lui.

Ce-i lipseşte României şi nu îi lipsea RFG-ului în 1990? Coerență internă şi consistență politică, atât!

În vreme ce RFG-ul era înregimentat „cu căţel cu purcel" la căruţă Reunificării, noi suntem divizaţi intern şi lipsiţi de coerență într-atât încât fostul consilier de securitate naţională are o poziţie strident diferită de cea a fostului sau şef, preşedintele României, în cea mai importantă problema de securitate a anilor prezenţi: refacerea unităţii naţiunii române.

Cum şi-ar imagina cineva în RFG-ul anilor 1990 gesturi precum:

– Participarea cancelarului Kohl la ziua naţională a RDG (vezi prezenţa lui Ponta la Chişinău pe 31 august 2015!) ;

– Combaterea tezei unioniste de către fostul consilier de securitate al cancelarului federal Helmuth Kohl;

– Oferirea de ajutor neranbursabil sau de credit de către RFG ;

– Renovarea grădiniţelor în limba rusă din Lubeck cu bani RFG-işti, ș.am.d.?

Mai trebuie corectat Iulian Fota şi în privinţa costurilor reunificării Germaniei: nu a costat 1.000 miliarde DM ci 1800 miliarde USD, dar a generat beneficii de trei ori mai mari prin dublarea PIB-ului naţional, cvadruplarea indexului bursier DAX şi prin devenirea de facto a Germaniei putere dominantă în Europa. Ignorarea cu bună ştiinţă a beneficiilor Reunificării în dauna evidențierii răutăcioase a costurilor acesteia nu face decât să sprijine argumentaţia şchioapă.

De altfel, fondurile pentru reunificarea germană sunt numite impropriu "costuri", pentru că banii respectivi s-au întors în economia vest-germană. Alocarea fondurilor pentru reunificare nu a reprezentat altceva decât un "stimulus" pentru economie, cum i-ar spune acum Janet Yellen. E adevărat că s-au cheltuit miliarde pentru reabilitarea infrastructurii din fosta RDG, dar lucrările au fost efectuate în exclusivitate de concerne vest-germane.

Firmele vest-germane au fost sprijinite şi să achiziţioneze în condiţii avantajoase companiile de stat din fosta RDG de către Treuhand, un echivalent al fostului FPS din România. Capitalurile respective este evident că au reprezentat investiţii, nu cheltuieli.

În realitate, Reunificarea Românilor ar genera costuri totale de un PIB anual pe un orizont de 20 de ani dar, în acelaşi timp ar aduce beneficii mult mai „grele": România ar deveni cu 5-7 ani mai rapid a 40-a economie a lumii (astăzi suntem a 45-a) şi ar putea atinge media UE cu 7-10 ani mai curând.

Este de asemenea de subliniat, în context, faptul că, în vreme ce partenerii noştri occidentali aşteaptă de la România soluţii şi expertiză în „chestiunea moldovenească", dl. Fota îndeamnă la cultivarea spaimelor că abordarea realistă a acestei problematici va genera „represiuni politice internaţionale” şi va pune în discuţie graniţele actuale ale României!!!

În mod normal aş fi încheiat spunând că o dezbatere serioasă pe fondul problemei (poziţionarea statului român faţă de problematica Reunificării) ar putea să aducă la lumina argumente suplimentare în favoarea unei abordări în sens naţional; dar iată că evenimentele generate la Chişinău mă îndeamnă să revin cu picioarele pe pământ şi să constat că miliţienii sovietici, încurajaţi de opinii exotice precum cele exprimate de către Iulian Fota, şi-au întrecut propriile recorduri de ridicol, reintroducând interdicţia de intrare pe teritoriul Republicii Moldova pentru inimosul unionist George Simion.

Fără îndoială că acest act duşmănos făţiş la adresa României pe care îl comite „proeuropeanul” regim de la Chişinău îndeamnă la spulberarea iluziilor şi la eliminarea oricărei variante intermediare privind relaţionarea României cu Republica Moldova. Da, acum sunt sigur că nu există nicio cale de a reconcilia statul Republica Moldova cu propriii cetăţeni şi cu propria istorie decât Reunificarea neîntârziată şi totală cu România.

Şi eu sunt George Simion pentru că fiecare politician dintre cei care controlează statul Republica Moldova este de fapt un Vladimir Voronin!

Petrişor Gabriel Peiu este doctor al Universităţii Politehnică din Bucureşti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) şi al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) şi vicepreşedinte al Agenţiei pentru Investiţii Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundaţiei Universitare a Marii Negre (FUMN).  

Sursa: ziare.com

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Timpul.md şi pe TELEGRAM!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *