Plahotniuc compromis de… Plahotniuc

La un moment dat chiar au început să mă exaspereze şi pe mine, ca şi pe ei, colegii jurnalişti care nu mai oboseau să-i bombardeze cu „Ce probe aveţi?”, „Vrem probe!”, „Daţi-ne probe!”. Ca şi cum oamenii aceştia ar fi avut imaginaţia lui Dostoievski, ca să inventeze situaţii şi detalii de un adevăr şi o verosimilitate fără cusur… Iar dacă ei nu te conving până la capăt, nimic nu pare să-l incrimineze mai mult pe cel pe care îl vizează acuzaţiile lor, decât chiar prestaţia acestuia. Domnul Plahotniuc a ieşit de la adăpostul confortabil al anonimatului, asumându-şi postura riscantă şi ingrată a celui ce face „munca neagră”, pe care altădată le-o încredinţa altora. În ciuda siguranţei şi bunăvoinţei pe care se străduieşte să le afişeze, nici vocea, nici mimica sa încă nu par să fi dibuit tonul potrivit. Chiar şi aşa, o anume ferocitate, pe care cu greu şi-o supraveghează, iese la suprafaţă, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, atunci când şi-a citit pe un ton ameninţător declaraţia de presă.

Mai mult decât vocea şi gesticulaţia, modul de a acţiona al domnului Plahotniuc este cel care îl developează, lăsându-ne, imprudent, să pătrundem în „bucătăria” practicilor sale din perioada în care acţiona din umbră. Uneori, chiar îţi lasă impresia unei anume inadecvări – omul acţionează exact cu aceleaşi mijloace pe care le aplica „din întuneric”, fără să realizeze că acum este la vedere…

Prima dintre aceste practici este recursul la justiţie. Domnul Plahotniuc s-a grăbit să se adreseze justiţiei dintr-un reflex pe care şi l-a creat, trebuie să înţelegem, atunci când justiţia şi deciziile acesteia erau în totalitate la discreţia lui. Al doilea scop al adresării sale precipitate în instanţă pare să fi fost intimidarea celor care ar fi avut de gând să i se alăture lui Mocanu. Iată că de data aceasta „trucul” nu a mai funcţionat. Pe condrumeţii lui Mocanu nu i-a speriat nici suma de două milioane de lei „reparaţii morale” care, se pare, a fost de asemenea gândită ca un avertisment la adresa lor.

Al doilea „ingredient” al tacticii de intimidare a lui Plahotniuc s-a văzut în brutalitatea cu care a acţionat judecătorul Gorun, atunci când a pus sechestru asupra bunurilor lui Mocanu. Chiar dacă avea învăţat pe de rost scenariul cu sechestrul, domnul judecător ar fi putut ţine cont, cel puţin, de circumstanţa că Mocanu nu avea avocat şi că nu reuşise, în general, să se pregătească pentru proces. Din teamă de a nemulţumi ori de a se abate de la nişte instrucţiuni, judecătorul a acţionat cu o ambiguitate strigătoare la cer: el a amânat şedinţa, fără să uite însă să anunţe sechestrul…
Nu mai puţin brutală a fost şi ameninţarea proferată de Plahotniuc însuşi la adresa jurnaliştilor conţinută în declaraţia sa de presă şi cu ocazia aceasta am asistat, de fapt, la un caz ieşit din comun: un om de afaceri a ameninţat „puterea a patra în stat”! Chiar dacă acest gest trădează o anume isterie şi neputinţă, este de aşteptat că un om ca Plahotniuc nu îşi va lăsa ameninţările fără urmări.

În sfârşit, al patrulea procedeu pus în aplicare de „controversatul” om de afaceri şi pe care l-am putea numi, convenţional, „coruperea inocenţilor” este legat de numele avocatului Nagacevschi (mă văd obligat să declar, cu amărăciune, că după acest al doilea „rateu” (primul a fost legat de dosarul „7 aprilie”) omul şi avocatul cu acest nume a încetat să mai existe pentru mine). Plahotniuc ştie la fel de bine ca şi Voronin că nimic nu bagă mai multă derută în minţile oamenilor decât macularea unor nume şi instituţii altminteri respectabile. Nu cred că el nu şi-ar fi putut găsi un alt avocat tot atât de bun ca şi Nagacevschi, a contat însă bunul nume al acestuia şi, bineînţeles, apartenenţa la PLDM. Este de aşteptat că practica în cauză va fi exploatată în continuare, fiind dublată, probabil, şi de coruperea unora dintre victimele acţiunilor sale, care vor trebui să spargă frontul comun al părtaşilor lui Mocanu.

Acestea sunt câteva dintre aspectele care, în opinia mea, îl fac vulnerabil pe domnul Plahotniuc şi – stimaţi colegi jurnalişti – nu-mi cereţi probe, că mai mult de atât nu vă pot spune.