Această atitudine față de unul dintre apostolii Domnului nu demonstrează altceva decât necunoașterea noastră. Facem și spunem de multe ori lucruri legate de credință fără să le înțelegem. Ca să vă dau un exemplu: a doua zi de Paști am fost la biserică într-un sat de la noi din Moldova. Când preotul a spus „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”, oamenii au făcut un pas înainte, iar o femeie bătrână m-a luat prin surprindere și m-a împins de la spate. Apoi am întrebat: pentru ce? Iar răspunsul a venit: fiindcă așa se face.
În Biserica lui Hristos fiecare gest și fiecare cuvânt e plin de învățătură, nimic nu se face doar că așa se face. În cazul despre care am vorbit, chemarea preotului „apropiați-vă” e adresată celor ce se împărtășesc. Și să „te apropii” fără să te împărtășești e ca și cum ai merge în vizită la cineva, te-ai așeza la masă, dar nu ai mânca nimic. Îmi imaginez că gazda nu ar fi prea fericită. Să te apropii fără să te împărtășești e un gest gol. Nu înseamnă nimic și nu rezolvă nimic. Însă despre astfel de lucruri pe care le vedem la Sfânta liturghie voi vorbi mai pe larg în săptămânile ce urmează.
Tot așa spunem Toma necredinciosul, fără să ne gândim ce spunem. Doar fiindcă așa se spune sau așa se face. Dacă Apostolul Toma e necredincios, vai nouă în ziua judecății, fiindcă el va fi măsura judecării noastre. Apostolul Toma a fost ucis de păgâni pentru că a propovăduit Învierea Domnului. Avem noi atâta credință cât să murim pentru Iisus Hristos? E vreunul dintre noi în stare să se lase torturat pentru credință? Mă tem că după al doilea bici am fugi mâncând pământul.
E adevărat că Apostolul Toma a spus că nu va crede că Hristos a înviat până ce nu va pune degetul lui în coasta străpunsă a Mântuitorului, la fel cum e adevărat că Iisus i-a spus: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20; 29). Însă uităm câteva lucruri extrem de importante! În Evanghelia după Luca aflăm că femeile mironosițe, cele care L-au văzut primele pe Iisus înviat, au fugit să le spună apostolilor. Și iată care a fost reacția apostolilor: „Și cuvintele acestea au părut înaintea lor (a apostolilor) ca o aiurare și nu le-au crezut. Și Petru, sculându-se, a alergat la mormânt…” (Luca 24; 11-12). Vedem deci că nici ceilalți apostoli nu au crezut că Domnul a înviat, iar Petru a fugit la mormânt, cu același gând ca Toma, să vadă cu ochii lui și să creadă. Cu toate acestea nici un alt apostol nu e numit „necredincios”. Și nici să nu fie așa ceva!
Apostolul Toma însă, pe lângă faptul că stă mărturie pentru înviere, a spus un lucru extraordinar, iar cuvintele lui ar trebui să le avem în minte ori de câte ori e pomenit acest ucenic al lui Iisus. În Evanghelia după Ioan, când Iisus se arată și în prezența lui Toma, spunându-i să pună degetul în coasta Sa și să nu fie necredincios, ci credincios, nu se menționează dacă el a atins până la urmă coasta Mântuitorului, însă, ne spune Scriptura, că Toma a strigat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20; 28).
Vă atrag atenția că în cele patru Evanghelii Iisus Hristos e numit în repetate rânduri Fiul lui Dumnezeu, iar acest lucru l-a mărturisit și Iisus despre Sine. Așa cum Iisus a mai spus: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10; 30). Însă doar Apostolul Toma, cel dintâi, Îl numește pe Iisus Hristos: Dumnezeul meu!
Pentru această mare mărturisire și pentru a ne adeveri nouă învierea, s-a păstrat în Biblie episodul acesta despre Toma, nu pentru vreun fel de necredință. Fiindcă, așa cum ați văzut mai sus, nici ceilalți apostoli ai Mântuitorului n-au crezut până n-au văzut, considerând o aiurare mărturia femeilor mironosițe care L-au văzut pe Domnul înviat.
Să dea Domnul să fim puternici în credință și în mărturisire ca atunci când Îl vom vedea pe Iisus Hristos să putem spune ca Toma, din toată inima: Domnul nostru și Dumnezeul nostru!
