Mai întâi m-am gândit amuzată că e păcat că vânătorii sunt prinși mai rar decât pescarii. Apoi m-am gândit la lucruri mai serioase.
Am avut un străbunic, Alexandru Pârvoni, născut pe 9 aprilie, în 1900. A fost trimis în Italia, cu armata austro-ungară, în primul Război Mondial. S-a întors de acolo pe jos. Credea că e dezertor. Însă pe drum a aflat că războiul se sfârșise și că de fapt ei fuseseră abandonați în munții Italiei. De-a lungul vieții a fost arhitectul satului, apoi primar, din 1935 – pădurar, iar prin 1940 a ajuns iar primar. Ultima notă trimisă la Primăria satului Baloșești, pe numele străbunicului meu e datată 1955. Cred că a coincis cu momentul în care Alexandru s-a retras din gospodărirea satului și și-a cumpărat oi. Până în anul morții (1984) a fost cioban.
O parte din hârtiile lui le-am recuperat. Le-am pus în folii, le-am îndosariat, pe ani și perioade politice. Am recuperat și câteva fotografii. Unele înainte de primul Război Mondial. Toate documentele sunt extraordinare. Mai ales cele datate între 1917 (singurul document din perioada în care Banatul făcea parte din Imperiul Austro-Ungar) și 1921. Limba română era încă stâlcită, dar pe alocuri mult mai clară. Așa se face că bunurile nu erau mobile și imobile, ci mișcătoare și nemișcătoare.
Dosarul, pe care îl păstrez eu acum, se încheie cu o notă trimisă de Asociația pescarilor și vânătorilor în anul 1955. Textul în sine pare limpede, dar mie mi s-a părut ciudat că e ultimul act primit și păstrat de străbunicul meu. Era oare expeditorul reprezentatul respectivei asociații?
În nota respectivă, lui Alexandru Pârvoni i se cere să adune informații, în calitatea sa de primar, despre un anume consătean. Se menționează faptul că e nevoie de toate informațiile ce pot fi găsite despre acest om. În vederea rezolvării „dosarului depus la noi”. Care dosar, care depunere, care noi – nu se spune.
Să fie o simplă notă de la o asociație a vânătorilor motivul pentru care Alexandru și-a petrecut ultimii ani pe dealuri cu turmele? Sau despre ce vânători e vorba? Nu știu și nu am cum să aflu. Dar mi s-a părut acea notă mai mult decât mărturisea să fie.
Așa că nu întâmplător folclorul nostru vorbește de povești vânătorești, atunci când e vorba de cu totul altceva. Noi știm cel mai bine, fiindcă suntem numărul unu în Europa la astfel de povești… vânătorești. De la vlădică la opincă. Iar cei 17 pescari ilegali nu sunt altceva decât praf în ochi. Ca să arătăm că, uite, nu toți scapă, nu toți mint. 17 țapi ispășitori pentru a-i ascunde pe adevărații vânători.
Moni Stănilă
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
