Povestea unui criminal de război de la Iaşi. Antonescu: Fiind în tren îmi vine știrea că a început executarea evreilor

Un legionar pe care l-am dat în judecată s-a pus de acord cu S.S.-ul german și a ridicat 2.000 de evrei. I-a dus la gară și i-a înghesuit într-un vagon până au murit sufocați.” Întrebat pe cine consideră consideră vinovat pentru violențele din Iași, Antonescu a răspuns fără ezitare: „Comandamentul german. Pe acolo a trecut grosul trupelor germane”.

În timpul procesului, Antonescu a reluat în mare aceeași linie justificativă. Insistând că nu își aduce aminte amănunte, pentru că era mai preocupat de mersul operațiunilor militare, Antonescu a adăugat: „Am pus imediat să se facă anchetă, cine sunt, că am aflat imediat că Gestapoul german de acolo, împreună cu germanii și n-am aflat decât de un singur legionar. Am dat ordin să-l dea în judecată. Am urmărit chestiunea personal și am văzut că era achitat. Ca să vedeți starea de spirit care era – trebuie să urmăresc – l-a achitat. L-am dat a doua oară în judecată și m-am interesat ce-a devenit și mi s-a dat răspunsul: a fost trimis pe front și a murit acolo”.

Declarațiile lui Antonescu privind pogromul de la Iași abundă în inexactități. Nu avem nici o dovadă palpabilă că Gestapo-ul sau SS-ul ar fi fost prezente în timpul evenimentelor la Iași; poate fi confirmată doar participarea la violențe a soldaților din Wehrmacht. Antonescu arunca vina exclusivă pe germani, preluând o strategie de disculpare formulată chiar din 1941, când, de fapt, românii în uniformă și civili au participat într-o mai mare măsură la atrocități. Era imposibil ca Antonescu să nu-și fi adus aminte amănunte pentru simplul motiv că a fost direct implicat, fiind informat în timp real și emițând mai multe ordine care au dus la escaladarea violenței. Ordinul lui Antonescu de evacuare a întregii populații evreiești din Iași și de executare sumară a tuturor evreilor suspectați că au tras în armată a fost esențial. Autoritățile și trupele din Iași au înțeles că au mână liberă pentru crime, bătăi și jafuri, într-o veritabilă Saturnalie a violenței. Ordinul era inaplicabil tehnic, pentru că era imposibilă evacuarea a circa 45.000 de evrei din Iași, cu trenurile disponibile atunci, mai ales că spre Iași erau mobilizate masiv trupe române și germane care participau la primele lupte ale operațiunii Barbarossa. Iar formularea vagă privind execuțiile sumare a declanșat o sinistră vânătoare de vrăjitoare. Toți evreii au fost acuzați de fraternizare cu inamicul sovietic, pe baza unor automatisme de gândire întipărite de propaganda vremii (în special, scheme de atribuire cauzală pentru diferite evenimente și de echivalare a evreității cu bolșevismul). Militari, polițiști, jandarmi, gardieni publici, civili, fie la ordin, fie din proprie inițiativă au pornit vânătoarea de evrei, arestând, lovind, jefuind sistematic, stradă cu stradă, și omorând la întâmplare. Mii de evrei au fost masați în Curtea Chesturii, iar cei care au mai rămas în viață după împușcăturile și bătăile de acolo au fost încărcați în două „trenuri ale morții”, unde au murit iarăși cu miile, sufocați majoritatea. Așadar nu au fost omorâți doar 2.000 de evrei cum spunea Antonescu, ci mult mai mulți: istoriografia actuală ridică cifra până 10.000-14.000.

Personajul misterios

Dar cine era misteriosul „legionar” de care vorbea Antonescu și de la care ar fi pornit totul? Numele lui era Mircea Manoliu. Lucrul cel mai important omis de Antonescu era că Manoliu era, în vremea pogromului, militar, mai precis sergent T.R. în Regimentul 13 Infanterie.

Manoliu avea să devină o figură centrală a multora dintre narațiunile despre pogrom, fie că era vorba de rapoarte oficiale, de rechizitorii construite de diferite instanțe, de abordări științifice, reportaje în presă sau evocări private. Unii l-au evocat pe Manoliu doar pentru că din punct de vedere cronologic episoadele legate de el au fost printre primele ale pogromului; alții au văzut în acest caz unul ilustrativ pentru ce a urmat; în fine, nu de puține ori, i s-a atribuit rolul de declanșator al violențelor colective. Matatias Carp, autorul celei mai importante cărți despre pogromul de la Iași până la apariția monografiei lui Jean Ancel, afirma la un moment dat: „ş…ţ nu numai în ordine cronologică, ci chiar din punct de vedere organizatoric, crimele lui Manoliu formează prima etapă a pogromului de la Iași”. Ancel îi atribuie în schimb un rol minor, apreciind că importanța sa a fost supralicitată mai ales de cei care îi învinovățeau pe legionari sau pe germani pentru pogrom. Într-adevăr, încă de la primele anchete, din iulie 1941, cazul „legionarului” Manoliu a servit versiunii oficiale a autorităților antonesciene, care îi blamau pe legionari pentru incitarea autorităților și a populației civile împotriva evreilor. Legionari au participat și ei la incitări și violențe, dar rolul major l-au avut oamenii în uniformă ai statului antonescian. În plus, a fost vehiculată informația că Manoliu ar fi fost agent al unui serviciu secret german și, astfel, cazul Manoliu a servit și celor care dădeau vina pe germani pentru escaladarea violenței.

În ciuda notorietății acestui personaj central din bestiarul post-Holocaust din România, povestea sa nu este foarte bine tratată științific. Aruncând o privire atentă peste ce s-a scris despre Mircea Manoliu până acum, se poate observa că aproape nimic nu este clar: nici cronologia incidentelor în care a fost implicat, nici numărul de victime, nici veridicitatea afilierii sale la mișcarea legionară sau la vreun serviciu secret, nici, până la urmă, gradul importanței acțiunilor în care a fost implicat în contextul pogromului de la Iași. Cazul Manoliu arată cât de dificil este pentru istoric să reconstituie factual detaliile unui asasinat în masă. Deși vorbim despre un singur episod dintre miile petrecute în zilele tulburi ale lui iunie-iulie 1941 și deși, spre deosebire de alte situații, ne-au rămas și numeroase urme pe hârtie, faptele sunt greu de reconstituit. Aceasta din mai multe motive. Manoliu a trecut prin mai multe anchete, dar în niciuna anchetatorii nu au avut priceperea și interesul să pună lucrurile cap la cap pentru a le clarifica o dată pentru totdeauna. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că Mircea Manoliu s-a dovedit un maestru al disimulării, mințind constant la interogatorii, rectificând informații în timp ce distorsiona altele.

La minciunile lui Manoliu s-au adăugat cele ale persoanelor care au interferat cu el în iunie 1941, multe dintre acestea stând, de asemenea, pe banca acuzaților în dosarul pogromului. Se adaugă problema documentelor. Arhivele privind implicarea României în Holocaust au fost disponibile pentru cercetători abia din anii ’90 și, unele, abia după 2000. Accesul la unele dintre arhive a rămas dificil până astăzi. Unele documente au fost distruse, altele au fost mutate. De exemplu, în cazul de față, o parte din documente au fost ridicate de sovietici și se găsesc în arhivele din Republica Moldova. Cum Manoliu a făcut obiectul mai multor investigații succesive, s-au adunat straturi de informație, dar cei care au analizat acest caz au avut acces doar la părți din documentație. Se adaugă problema mult mai complicată a codurilor în care au fost formulate documentele în diferite perioade. În timpul lui Antonescu, antisemitismul a contaminat limbajul oficial – juridic, administrativ, militar etc. Prejudecățile induse cultural și ideologic față de evrei și obișnuința de le atribui fapte ale căror cauze erau obscure, după modelul a ceea ce Léon Poliakov numea „cauzalitate diabolică”, au influențat modul de a gândi și a reflecta faptele al funcționarilor statului. După 1945, tragedia evreilor a fost integrată în metanarațiunea antifascistă de tip stalinist, descrierea faptelor și motivațiilor fiind, de asemenea, distorsionată.

Versiunea lui Manoliu
La proces, Ion Antonescu a fost informat că „legionarul” nu a murit pe front și că se găsea arestat de către Tribunalul Poporului. Manoliu era, într-adevăr, arestat, din 13 aprilie 1945. Însă pe 9 august 1946, așadar la o lună și ceva de la executarea lui Antonescu, avea să fie eliberat.
Mircea Manoliu a fost reținut în cadrul campaniilor de arestări organizate după instalarea guvernului Petru Groza de către autorități în colaborare cu „gărzile cetățenești” ale Frontului Național Democrat. Motivul arestării era participarea la „ridicări și executări de oameni” în zilele pogromului de la Iași. Din închisoare, Manoliu îl informa pe ministrul de Interne că pentru faptele din iunie 1941 fusese deja judecat în 1941, de Curtea Marțială a Corpului 4 Armată, și achitat. Într-adevăr o anchetă sumară și un proces au avut loc în iulie 1941, iar Curtea Marțială a decis că Manoliu a respectat legea când a împușcat, pe 27 iunie 1941, 5 evrei care „au încercat să fugă de sub escortă”. Tribunalul Poporului nu a găsit dovezi care să contrazică decizia și astfel Manoliu a scăpat a doua oară. Se întâmpla acest lucru într-o perioadă în care se observau limitele de funcționare ale Tribunalului Poporului din București. Numeroși alți arestați pentru crime de război au fost atunci eliberați, Tribunalul Poporului, care avea și rol de anchetă, nefiind în stare să ducă la capăt investigațiile.

Procesul principal al Pogromului de la Iași a avut loc, până la urmă, în iunie 1948, la Curtea București. Mircea Manoliu se număra printre cele 55 de persoane judecate (responsabili din armată, poliție, SSI și civili), dar nu s-a prezentat la proces. Fostul militar, devenit comis-voiajor de produse farmaceutice, a fost condamnat în absență și apoi a fost dat în căutare. Și a rămas așa până tocmai în 1950, când, surpriză, a fost denunțat de fratele său, Mihai Manoliu, care ajunsese locotenent de Securitate. A fost găsit în subsolul casei soției, cu barbă și plete, în plină criză mistică. Nu mai ieșise din casă din 1948, când a aflat de inculpare și de sentință din ziare. A fost arestată și soția, pentru complicitate. După ce a fost prins, Manoliu a făcut o declarație extinsă în care își recunoaștea faptele și admitea că a mințit la anchetele anterioare, din 1941 și 1945. Povestea lui Manoliu și declarația lămuritoare din 1950 au fost necunoscute până acum istoricilor, fiind cuprinse în dosarele date recent în cercetare la CNSAS.

În declarația din 1950, Manoliu povestea că pe 26 iunie, după bombardamentul sovietic care a făcut victime și pagube importante, stârnind panică în oraș, i-au fost încredințați cinci evrei pentru a fi predați comandamentului Diviziei 14. Evreii au fost surprinși în curtea trenului regimentar făcând cercuri cu creta în jurul bombelor neexplodate și au fost acuzați că astfel semnalizau obiective de la sol avioanelor inamice. Manoliu i-a escortat pe cei cinci la Diviziei, i-a predat unui locotenent, a primit o foaie de mână ca dovadă, după care a venit căpitanul Dumitru Mardale, șeful Biroului 2 Informații al Diviziei 14, și a refuzat să-i preia pe evrei, spunând că nu se ocupă de cazuri atât de simple. Manoliu a rămas cu evreii în custodie, dar și cu dovada scrisă că îi predase. „Cum eram crescut în spiritul acela antisemit în care fusese otrăvită cea mai mare parte a tineretului de aceeași vârstă cu mine, de dinainte de răsboiu ş…ţ a încolțit destul de lesne în inima mea de a face eu împlinirea unei datorii (căci așa socoteam eu pe atunci, potrivit spiritului militarist și antisemit în care fusesem instruit și educat ca ostaș, în cei trei ani încheiați de militărie) ş…ţ. Și astfel, în loc să-i conduc pe acei cinci evrei înapoi la unitatea mea, cum îmi ordonase Dl. Cpt. Mardale, i-am condus în Valea Calcaina (între dealurile Șorogari și Aroneanu) și i-am impușcat ş…ţ”. A nimerit patru evrei, al cincilea a scăpat. Conform declarației, a două zi, pe 27 iunie, i-au fost predați alți trei evrei și de data aceasta nici nu a mai încercat să-i ducă la Divizie. A înscenat o evadare de sub escortă (le-a promis evreilor că le dă drumul) și i-a împușcat în același loc. „Nu știu dacă au fost atinși mortal, dar de teamă că vreunul din ei să nu fie numai rănit și să divulge apoi convențiunea noastră de a simula o evadare de sub escortă, le-am mai tras un glonte în cap”, declara Manoliu. Apoi a adunat numele martorilor care l-au văzut fugind după evrei. La ancheta de la Curtea Marțială a scăpat de condamnare cu ajutorul adeverinței și a declarațiilor martorilor.

Ce s-a întâmplat de fapt

Declarația lui Manoliu este importantă pentru că recunoaște faptele și resorturile care au stat în spatele crimelor, dar încurcă lucrurile. De altfel, ca urmare a minciunilor succesive spuse de Manoliu și ceilalți anchetați, nici ancheta din 1941, nici investigațiile din perioada 1945-1950 nu au stabilit cu precizie circumstanțele exacte ale crimei, numărul și numele victimelor. Din fericire, s-au păstrat rapoartele originale și, prin contrapunerea documentelor și declarațiilor adunate în anchete, suntem astăzi în măsură să spunem cu mai multă precizie ce s-a întâmplat. Crimele recunoscute de Manoliu în 1950 pentru ziua de 26 iunie s-au întâmplat, de fapt, pe 27 iunie și viceversa. Pe 26 iunie i-au fost încredințați 3 evrei – Iosub Cojocaru, Herșcu Volf și Leon Schecther – acuzați într-un denunț făcut pe nume fictiv că ar fi făcut semnale cu rachete avioanelor sovietice. Pe aceștia i-a dus Manoliu la comandament și apoi în Valea Calcaina, cu intenția de a-i executa. Iosub Cojocaru a fost omorât, Herșcu Volf a fost rănit grav, iar Leon Schecther a scăpat fugind într-un lan de porumb. Soția lui Cojocaru, Wolf și Schechter au depuse declarații pentru procesul pogromului.

Iată ce povestește Herșcu Volf: „La un moment dat am simțit un glonte șuierând pe lângă capul meu care numai m-a zgâriat, iar al doilea glonte m-a lovit în spate, sub brațul stâng, în coapsă. Căzând am văzut că serg. instructor trăsese în mine și tot el mi-a ordonat să nu mai întorc capul. Înspre zorii zilei de 27 iunie 1941, mi-am revenit în simțire, am vrut să mă ridic, nu am putut, însă am văzut înaintea mea cam la 10-12 m pe Iosub Cojocaru mort”. Soția lui Cojocaru povestește și ea: „Peste câteva zile pe lângă poligonul de tragere al garnizonei l-am găsit pe soțul meu împușcat”.

Pe 27 iunie, Manoliu a primit sub escortă alți cinci evrei, care erau utilizați de Apărarea Pasivă și fuseseră trimiși de șeful Secției V Poliție să încercuiască cu var locurile unde se găseau bombe neexplodate. Găsiți de militari, evreii, deși erau de fapt în serviciu public, au fost acuzați că fac semnalizări. Manoliu i-a dus și pe aceștia direct în Valea Calcaina și i-a executat. Cu aceștia a făcut înscenarea tentativei de evadare, promițându-le că pot fugi fără să li se întâmple nimic, după care i-a împușcat. Probabil acestora le-a tras câte un glonte suplimentar în cap pentru a se asigura că nu supraviețuiesc și fug. Știm numele a patru dintre ei: David Ferbel, Avram Fișman, Șloim Peisich și Cheimig Leon. Așadar, știm cu certitudine că Manoliu a ucis șase oameni.

Profil de criminal
Manoliu a mărturisit, după capturare, resortul care l-a împins la crimă: antisemitismul. În anchetă a spus că s-a înscris în mișcarea legionară în 1936, dar apoi e negat că ar fi fost membru formal. Poliția îl avea în evidențe ca legionar periculos. Cert este că nu a fost o figură marcantă și oricum în cei doi ani dinainte de pogrom în care a fost încadrat militar a trebuit să-și ascundă simpatiile legionare. Nu și antisemitismul. În închisoare, Manoliu s-a declarat legionar, a participat la diferite acțiuni de protest legionare de la Aiud și s-a manifestat violent de mai multe ori. Pe lângă documentele de penitenciar, avem și mărturia lui Demostene Andronescu din cartea despre Reeeducarea la Aiud, care ne spune că Manoliu îl punea pe un alt legionar să facă rugăciuni în genunchi neîntrerupt și să privească fix, ore în șir, un punct de pe perete până îi vede pe trimișii lui Dumnezeu.
În timpul pogromului, Manoliu i-a declarat unui comisar de poliție, atunci când a fost surprins făcând arestări și percheziții la casele evreiești din cartierul Tătărași, pe 28 iunie 1941, că are ordine speciale de la autoritățile militare superioare. În zilele pogromului, mulți militari care participau la violențe au folosit acest argument pentru a scăpa de ancheta polițiștilor trimiși să mențină ordinea. Scriptic, nu există nici o dovadă că Manoliu ar fi avut vreo misiune specială din partea comandamentului armatei române sau germane. Probabil militarul se referea la ordinele transmise prin comandamentul Regimentului 13 Infanterie, venite de la Antonescu, care indicau să fie executați evreii bănuiți că periclitează armata. În rândul militarilor s-a transmis consemnul că a venit vremea rezolvării „problemei evreiești” și că războiul oferea cel mai bun cadru pentru acțiuni în forță și execuții sumare. Manoliu s-a numărat printre cei care au luat inițiativa cu câteva zile înainte de pogromul propriu-zis, făcând percheziții și arestări fără mandat legal, fără participarea poliției, și executând evrei fără ordin și fără o sentință a unei Curți Marțiale. Manoliu, alături de civili, i-au incitat cu informații false pe alți soldați români și germani, iar participarea soldaților germani la percheziții a făcut și mai dificilă acțiunea poliției. Cei care interveneau în favoarea evreilor erau acuzați că sunt „jidoviți” și erau supuși unei teribile presiuni. Până la urmă, pe 29 iunie, uniformele armatei și ale ministerului de Interne s-au găsit umăr la umăr, împreună cu soldații germani, în măsurile de o nemaiîntâlnită brutalitate împotriva evreilor. Incidentele din zona Tătărași – Abator, izbucnite pe 28 iunie, au constituit primul focar important al zvonisticii antisemite și al violențelor care s-au răspândit viral în ziua următoare, ziua de apogeu a pogromului, când s-au pus în mișcare și instituțiile de forță ale statului antonescian.
Manoliu a fost eliberat din închisoare în 1964, cu ocazia amnistiei generale de care au beneficiat și criminalii de război. S-a mutat la București, a făcut naveta la Combinatul de la Galați, iar la pensie s-a stabilit la Reșița. Securitatea l-a avut în vedere prin dosar de urmărire informativă până în anii ’80. A mai fost căsătorit de două ori (prima soție, care a făcut un an de închisoare, a divorțat ulterior). A trăit izolat, refugiindu-se în fervoare religioasă.

sursa: ziaruldeiasi.ro
AUTOR: Adrian CIOFLÂNCA