Or, tocmai setea lor pentru frumos produce dezgheţul şi ne scoate din indiferenţă… Despre Raisa Andreev este vorba sau „basarabeanca”, cum au poreclit-o locuitorii din Molovata Nouă, raionul Dubăsari, unde locuieşte de 26 de ani. Temerară prin definiţie, mi-a demonstrat cu prisosinţă cum să scoţi din ruine o instituţie şi să-i redai viaţa, să munceşti la „a I-a singular” şi să povesteşti la „a III-a plural”, dar şi cum sacrificiul poate deveni o plăcere…
– Doamnă Raisa, povestiţi-ne câte ceva despre dvs.
– Provin din localitatea Condriţa, raionul Străşeni, dar de când m-am căsătorit trăiesc în satul Molovata Nouă, Dubăsari. Am un soţ, două fiice şi o nepoţică. Fiica cea mai mare îşi finisează studiile la Universitatea de Medicină, iar mezina face sociologie. De acasă am plecat la 14 şi mi-am făcut studiile la o şcoală profesională de la Dubăsari, apoi m-am căsătorit, după care m-am înscris la Facultatea de Litere, pe care, din păcate, nu am terminat-o. Mi-am început activitatea profesională în calitate de bibliotecară la gimnaziul din sat, apoi ca profesoară de română. În funcţia de directoare a Casei de cultură din Molovata activez de şase ani, asta se întâmpla după ce am fost concediată de la gimnaziu. Am fost numită în această funcţie în perioada în care se derula programul FISM şi care a rezultat cu reparaţia primului edificiu de acest fel din raion. Aici au pus umărul doi oameni foarte importanţi – bibliotecara satului şi primarul, fără de care nu s-ar fi reuşit nimic din ceea ce avem astăzi.
– Ce activităţi se desfăşoară la Casa de cultură din localitatea dvs.?
– În urma unor dezbateri cu privire la viitorul Casei de cultură, am stabilit ca, în loc de vreun fitness club sau o sală de cinema, să adunăm câteva colective artistice. Zis şi făcut. Astfel, am creat cercuri de creaţie, cluburi pe interese – croşetat, brodat, lucru cu pănuşi -, cu care participăm la diverse expoziţii. Colectivul întruneşte circa treizeci de persoane cu diverse vârste, care se instruiesc permanent. Avem şi un ansamblu cu denumirea „Sălcioara”- colectiv folcloric alături de care am colindat atât ţara, cât şi ţările vecine. Tot cu ajutorul bibliotecarei am reuşit iarna trecută să deschidem un muzeu de istorie şi etnografie. Primarul ne întreabă uneori în glumă: „Oare cine ar putea duce atâta greu cât duceţi voi, având o leafă de o mie de lei pe lună?”. La care noi îi răspundem: „Dacă ne mai dă cineva vreo diplomă cu o ştampilă pe ea, mai rezistăm cu banii ăştia încă un an…”.
– Totuşi ce reuşeşte să vă menţină interesul faţă de o meserie frumoasă, dar în acelaşi timp prost plătită?
– Singura satisfacţie este mulţumirea din ochii oamenilor. Vă daţi seama, ce poţi face cu o mie de lei?… Probabil şi faptul că am câştigat simpatia tinerilor şi celor bătrâni, reuşind să le trezim interesul faţă de nişte activităţi demult uitate. În afară de asta, în fiecare an, pe 2 martie, organizăm întruniri şi mese, unde comemorăm dispariţia celor căzuţi în războiul de pe Nistru. Cred că şi prin aceasta am reuşit să obţinem respectul comunităţii.
– De unde provine setea dvs. avidă de frumos?
– Vin dintr-o familie numeroasă şi frumoasă din Basarabia şi toţi cei şapte fraţi ai mamei au un auz muzical nativ. Tot de la mama am deprins pasiunea pentru goblen şi croşetat.
– Cât de dificil a fost să atrageţi simpatia şi să vă impuneţi respectul faţă de nişte oameni străini de tot ceea ce este românesc?
– Prin cultură şi adoptând o atitudine binevoitoare şi paşnică. Oamenii au înţeles că toate lucrurile le fac benevol şi fără a aştepta să fiu răsplătită. Lucrăm pentru ei, pentru întreaga localitate şi orice lucru îl facem cu drag. Iar oamenii văd şi apreciază aceste lucruri…
– Căror calităţi se datorează „trecerea” pe care v-aţi asigurat-o printre localnici?
– Am pornit de pe o poziţie firească, fără ca să-mi dau aere şi să-mi impun cu încăpăţânare punctul de vedere. Toate ideile au venit la nivel de simple sugestii, un fel de „haideţi să facem împreună”, deci nu a fost vorba despre cine ştie ce tărie de caracter sau altceva. Ce-i drept, am nimerit într-un sat de oameni cumsecade, poate nu recunosc ei rădăcinile noastre româneşti şi scrisul latin, dar sunt buni la suflet. Iar ceea ce apreciez cel mai mult este faptul că nu sunt invidioşi şi, dacă ai puţin mai mult, nimeni nu râvneşte la bogăţia ta. Fiecare trăieşte după putinţă, am impresia că acesta este conceptul lor de viaţă. Poate apa din jur ne influenţează? Şi de aceea localitatea are oameni atât de frumoşi, modeşti şi gospodari…
– Aţi reuşit să deveniţi o autoritate morală şi spirituală?
– Probabil pentru unii, însă nu pentru toţi…
– În ce măsură şi-au găsit rădăcini termenii „român” şi „românism” în localitatea în care trăiţi acum?
– Oamenii mai în vârstă sunt mai reticenţi, sunt nostalgici după vremurile de cândva, iar tinerii – indiferenţi. Cel puţin, aşa mi se pare mie. Iar cei din localitatea mea nici nu vor să audă şi nici nu recunosc că suntem români. Noţiunea de românism provoacă polemici. Ei sunt moldoveni şi basta, convingere care le este susţinută de către ştim noi cine… Jumătate de sat primeşte deja pensie din partea transnistreană şi ştiţi de ce? Fiindcă este puţin mai mare şi vârsta de pensionare este mai mică. Asta este situaţia. E cam riscant să mă impun, se întâmplă chiar să ajungem la dispute aprinse. Este o zonă mai specială, ca să zic aşa, foarte rusificată. Dacă avem de scris vreun scenariu pentru programul de Anul Nou, de exemplu, unii se răţoiesc să scriu într-o „limbă normală”, în termeni populari.
– Fiind căsătorită cu un transnistrean, aţi reuşit să vă impuneţi punctul de vedere asupra identităţii?
– Însuşi faptul că cele două fiice au mers la studii în partea dreaptă a Nistrului, şi nu la Tiraspol, pentru mine a fost o mare reuşită. Acasă vorbim în română şi urmărim posturi de televiziune în limba română, iar soţul a început a vorbi româneşte. Până la urmă, l-am „convertit”, dar nu definitiv, fiindcă persistă convingerea că el este moldovean. Aşa sunt ei şi nu avem ce le face. Am reuşit să excludem din vocabular regionalisme precum „anina”, înlocuind-o cu nisipul, „clapacul” cu ciocan, dar şi altele.
– Activităţile artistice vă aduc şi bani?
– În mare măsură lucrăm fără remunerare, dar noi suntem bucuroşi că lumea îşi dă interesul pentru lucruri frumoase. Vin şi părinţii copiilor cu care noi lucrăm. Şi nu pot lua bani de la părinţii ai căror copii renunţă la ajutorul lor la treburile casnice şi vin la Casa de cultură. Ştiţi că în sat oamenii se cunosc şi, de regulă, nu cer bani pentru un lucru sau altul. Dar şi chiar de la oamenii străini nu pot cere, la urma urmei, eu mâine-poimâine nu voi mai fi, dar oamenii mă vor pomeni că i-am învăţat un lucru frumos. Unde – la Casa de cultură, de cine? Era o basarabeancă acolo… (Râde).
– Când v-au poreclit „basarabeanca”?
– Chiar de când m-am mutat în Molovata Nouă. Nu mă supăr, că doar aşa este. Trăind în pădure, îmi era dor de apă şi, trăind pe malul Nistrului, îmi este dor de pădure. Condriţa este o regiune extraordinară pe care în ultimii ani o vizitez foarte rar. Dar când merg încolo mă încarc cu energie pozitivă pentru mult timp.
– Există prejudecăţi în rândul celor apropiaţi în privinţa coloraturii dvs. identitare?
– La început au fost. Cumnatul meu este un ucrainean care ţine foarte mult la „idealurile roşii” şi, la un moment dat, s-au iscat nişte dispute pe marginea problemei identitare şi simpatiilor politice. Dar suntem rude şi trebuie să le depăşim.
– Ce vă stinge dorul de valorile româneşti?
– Am moştenit de la rudele din dreapta Nistrului nişte cântece extraordinare, pe care le cânt ori de câte ori mi se face dor şi nu uit fotografiile.
– Ce cântece se găsesc în repertoriul „Sălcioarei”?
– Multe dintre ele sunt preluate din repertoriul „Tălăncuţei”, melodii vechi lăsate de părinţi, cântece din regiune, adică culese din folclorul local.
– Aţi asimilat cântul numai din auz, la rândul dvs., cum îl transmiteţi?
– La Casa de cultură mai avem specialişti şi împreună facem lucruri frumoase, dar am un auz perfect şi de obicei nu greşesc notele, cel puţin aşa mi se pare mie.
– La ce activităţi vă concentraţi atenţia acum?
– Actualmente în vizorul nostru se află Hramul satului, care va avea loc pe 28 august şi se va desfăşura pe parcursul a două zile. În program avem incluse – trânta, voleiul, fotbalul, activităţi distractive care vor avea loc în scuarul Casei de cultură. Colectivul „Sălcioara” va prezenta un miniconcert, apoi trupa de actori de la Muzeul de Istorie şi Etnografie va prezenta câteva piese. La acestea se mai adaugă nişte invitaţi-surpriză de la Chişinău.
– Cum vă reuşeşte să fiţi mamă, soţie, gospodină, dar şi conducător al unei instituţii care vă solicită tot timpul?
– La început a fost cam greu, însă am un soţ înţelegător şi nişte fiice care mă ajută să le reuşesc pe toate. Noi lucrăm şi sâmbăta, şi duminica, motiv pentru care nu prea reuşesc să petrec mult timp în sânul familiei. La ora opt merg la serviciu şi de multe ori mă întorc la nouă-zece seara. În prima parte a zilei ne ocupăm cu cercurile de copii, apoi cu maturi şi spre seară facem lucru organizatoric.
– Când vă odihniţi?
– Noaptea. Este mult de lucru, dar noi ştim a ne odihni, fiindcă îmbinăm utilul cu plăcutul, iar oboseala nu-şi face loc printre noi. De fapt, timpul liber îl petrecem alături de „Sălcioara” pe malul Nistrului. Acolo ne adunăm la un grătar şi… la repetiţii.
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
