Războiul din Transnistria

Războiul a fost bine pus la punct de clanurile care stăpânesc acuma ambele maluri ale Nistrului. Cum am scris în capitolul anterior, ei au creat acest război sângeros. Modelul este cel implementat de Rusia chiar și în ultimii ani, în Georgia și Ucraina, pretextul fiind ură etnică care provoacă o parte din populație să se separe față de cealaltă. Focarul urii a fost ținut permanent în viață până când s-a pus mâna pe arme. Iar pe la spatele liniei de front membrii ocultei făceau afaceri.

Cei mai viteji fii ai neamului nostru și-au dat viața în războiul din 1992. Pe același scenariu cu revoluția română din 1989, tineri curajoși au ieșit, cu pieptul gol să lupte împotriva nedreptății. Și chiar cu pieptul gol erau, pentru că armele au lipsit de cele mai multe ori voluntarilor care au luptat împotriva separatiștilor de la Nistru. Și măcar dacă erau de la Nistru, dar mulți erau de pe Don.
De multe ori, cei morți la Nistru erau găsiți împușcați pe la spate. În Republica Moldova, clanurile își făceau treaba astfel încât rezultatul să fie conform înțelegerilor anterioare.

Un caz cunoscut este faptul că Igor Smirnov, cel care a condus peste un deceniu regiunea transnistreană, fusese capturat la Kiev de către nou-creatul Minister de Interne de la Chișinău. Liderul autoproclamatei rmn era acuzat atunci de „dezmembrarea teritorială intenţionată a R. Moldova” şi a fost prins la Kiev după „cea mai strălucită operaţiune din istoria Ministerului de Interne (MAI) al R. Moldova”. Smirnov a fost însă eliberat la puţin timp după ce a fost capturat, iar în 1994, acesta, împreună cu alţi adepţi ai săi, a fost amnistiat.

Generalul Ion Costaş, responsabil de operaţiunea de capturare şi aducere a lui I. Smirnov la Chişinău, descrie amănunţit, în cartea Transnistria. 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat", operaţiunea de prindere a lui I. Smirnov în Kiev şi aducerea lui la Chişinău. Operaţiunea „Smirnov”, una plină de riscuri serioase (ofiţerii moldoveni şi-au pus viaţa în primejdie), a fost realizată cu succes datorită inteligenţei, curajului, devotamentului echipei realizatoare. Îi vom menţiona pe aceşti bravi eroi: Chiril Panteleev, Radu Stratan, Victor Breahnă, Gheorghe Ciobanu, Tudor Odobescu, Valeriu Apostol, Alexandru Zelinschii. Pe 30 august 1991 liderul separatist Igor Smirnov era la Chişinău, în subsolul clădirii M.A.I. al Republicii Moldova. El a fost învinuit de lovitură de stat şi urma a fi tras la răspundere conform prevederii art. 203, p. 1 al noului Cod Penal al Republicii Moldova, aprobat în iunie 1990. Igor Smirnov a fost anchetat de procurori, a fost vizitat de deputaţi ai Republicii Moldova, dar şi ai Dumei de Stat a Rusiei. În aşa condiţii, nu fără acordul lui Mircea Snegur, la 1 octombrie 1991, alături de alţi câţiva separatişti, reţinuţi de organele de forţă ale Republicii Moldova, Igor Smirnov a fost eliberat „cu obligaţia scrisă de a nu părăsi localitatea (Tiraspolul) şi, sub cuvânt de onoare, că nu va mai face politică". Generalul Ion Costaş nici nu fusese cel puţin informat despre decizia luată. Cel care a semnat pentru eliberarea lui Smirnov a fost scriitorul Ion Hadârcă, care atunci avea funcția de prim-vicepreședinte a Parlamentului.

Iar dacă separatiștii rămâneau peste Nistru, măcar era un succes pentru bieții soldați și se cruțau importante vieți omenești. Dar nici ordinul de dinamitare a podului din Bender/Tighina nu a fost dat. Combatanții povestesc astăzi cu tristețe în glas că erau pregătiți să detoneze podul și teroriștii nu ar mai fi putut trece și în cetatea lui Ștefan cel Mare: Pe 19 iunie 1992, la ora 5.00, forţele ostile integrităţii Republicii Moldova au desfăşurat primul atac, utilizând tancurile Armatei a 14-a. Tancurile au trecut podul, îndreptându-se direct spre poziţiile noastre, ca mai apoi să intre în oraş. În rândurile ostaşilor fără experienţă de luptă s-a creat panică. În luptele grele pentru Tighina (Bender) au căzut sute de combatanţi moldoveni, mai bine de 400 fiind răniţi şi spitalizaţi. Dintre cei căzuţi pe câmpul de luptă, la podul de lângă Nistru peste o sută au fost rezervişti şi militari recent înrolaţi, iar unii dintre ei chiar fără arme. Din cauza acţiunilor şi ordinelor necugetate ale unor comandanţi militari, pe pământul Tighinei au rămas să zacă tineri ostaşi abia încorporaţi în armată.

Regiunea transnistreană este ținută și astăzi în viață pentru că este convenabilă tovarășilor de la Chișinău. O gaură neagră în mijlocul Europei, permite desfășurarea afacerilor care nici măcar prin Republica Moldova nu pot fi efectuate.

Deși garniturile celor care conduc partea vizibilă a operațiunilor a fost schimbată, relațiile de complicitate au rămas intacte. Evgheni Șevciuk zbura în voie să-și facă concediile în Europa de Vest, împreună cu concubina Nina Ștanski, direct de pe aeroportul din Chișinău. Tot pe acolo e singura cale pe unde se schimbă și trupele rusești din zonă, pentru că pe cale terestră, prin Ucraina nu se mai poate. Ucrainenii, în mod normal, sunt sensibili când au o parte din frontieră necontrolată. Numai în Republica Moldova acest lucru nu deranjează și nimeni nu are nicio soluție. Iar subiectul unei viitoare unificări nu interesează și populațiile din cele două zone sunt străine una față de cealaltă.
Numerele transnistrene circulă în continuare nestingherite în Chișinău, pașapoartele lor sunt recunoscute doar în Republica Moldova, exportul pe care îl fac e pe seama acordului de asociere. Business ca de obicei. Ca o piatră de gâtul cetățenilor Republicii Moldova stă atârnată regiunea transnistreană, iar ultimele acțiuni ale lui Igor Dodon, prin care își asumă datoriile făcute de gaura neagră de peste Nistru și prin care își cere scuze pentru conflictul armat din 1992, este edificator pentru faptul că frăția Chișinău-Tiraspol continuă. Pe seama cui? A oamenilor simpli.

Articolul este extras din cartea „Blocați în labirint”, care va apărea în luna aprilie a acestui an