Războiul Securităţii cu K.G.B. în vremea lui Ceaușescu. Moscova avea o bază formidabilă în România. Momentul 1989, lovitura de grație

Din anii ’70, U.R.S.S., pregnant Federaţia Rusă, a intrat într-un accentuat declin demografic. Acesta era semnalul pe care un analist al sistemelor globale, Emanuel Tod, l-a interpretat drept începutul sfârşitului unei lumi. A acelei lumi. Dar s-a mai întâmplat ceva, la Moscova, după moartea lui Brejnev au urmat două interimate de putere, 16 luni Iuri Vladimirovici Andropov şi 11 luni Constantin Ustinovici Cernenko. Primul, fost şef al K.G.B.-ului, a fost doborât subit de o boală galopantă, după ce declanşase o vastă operațiune anticorupţie la nivel unional. Al doilea, fost 20 de ani şeful personalului Kremlinului, era deja bolnav, molipsit şi el de corupţie şi, practic,nici nu a condus, ci doar a păstrat aparența exerciţiului funcţiei, până la tranşarea victoriei uneia dintre taberele aflate într-o lungă luptă pentru putere. A câştigat Mihail Sergheevici Gorbaciov, cu o echipă în care erau câţiva diplomaţi influenţi, unii în foarte bune relaţii, ca să nu spunem altfel, cu Washington-ul, cu Londra, cu Bonn-ul.

Ştiu cât de preocupat aţi urmărit evoluţiile de la Moscova în acei ani. La 31 decembrie 1989, arestarea dumneavoastră a fost supervizată prin prezența efectivă, ca observator, de ambasadorul Uniunii Sovietice la Bucureşti, Evghenii Teajelnicov. Undeva la un etaj al sediului Ministerului Apărării Naţionale, într-un birou după o draperie, ambasadorul Tiajelnicov şi agentul Moscovei, generalul Nicolae Militaru, ministrul Apărării noii puteri prosovietice impuse iarăşi României, au dorit să privească cum generalul Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, adoptat cu cinci zile în urmă în structura Ministerului Apărării Naţionale, este escortat pentru a fi depus la locul de detenţie. Nevoia unei astfel de satisfacţii, care poate avea şi cauze de domeniul psihopatologiei, exprima însă, pe fond, cel puţin o triplă vendetă: – cea personală, a agentului spionajului rus care fusese demascat şi, ulterior, refuzat în tentativele sale conspiraționiste de a veni înspre şeful securităţii statului român;

– poliţele grele ce trebuiau plătite KGB-ului, care nu-i puteau ierta generalului Vlad replicile primite la unele dintre acţiunile lor pe teritoriul şi împotriva României; – şi nu în ultimul rând ca importanţă, poziţia comună adoptată împreună cu şeful statului major, generalul Ştefan Guşă, în ceea ce priveşte refuzul categoric al intervenţiilor militare străine oficiale: subliniez, oficiale, ungare, sovietice, dar şi altele inclusiv din spaţiul NATO care se aflau la graniţele României gata ca să intre şi să se implice efectiv în evenimentele care se consumau în decembrie 1989, în România.

Serviciile Moscovei aveau o bază formidabilă pe teritoriul României

Aurel I. Rogojan: – Domnule general, ce le-aţi făcut ruşilor în cei 12 ani de coordonator nemijlocit al contraspionajului, iar din toamna anului 1987 şi a structurii speciale de combatere a spionajului și subversiunii duse împotriva României de aliaţii din tratatul de la Varşovia ? Cum aţi putea caracteriza confruntarea cu serviciile de spionaj ale Moscovei, succesele şi eşecurile KGB-ului dar şi ale Departamentului Securităţii Statului în această confruntare?

Iulian Vlad: Problema este complexă dar, înainte de a încerca să schiţez un răspuns care să fie cât mai apropiat cu ceea ce se doreşte, vreau să fac o remarcă şi o fac cu mare satisfacţie. Ai făcut, dragă Aurel, o sinteză absolut admirabilă a epocii, a perioadei respective. Te-am ascultat cu foarte mare atenţie şi mi-am dat seama că fiecare cuvânt pe care l-ai așezat în pagină a fost foarte bine gândit şi pus în propoziţie şi în frază. Într- adevăr, este o epocă asupra căreia va trebui să ne aplecăm cu o anumită atenţie. Problema, cum spuneam, este complexă. În 1977, când eu am fost adus, de la comanda Școlii de ofiţeri la Ministerul de Interne, în funcţia de secretar de stat și mi s-a încredinţat între altele şi atribuţia, sarcina de a coordona contraspionajul miam dat seama că am în faţă un munte de probleme.(…)

Decenii la rând, apărarea împotriva K.G.B.-ului a fost imposibilă

Problema spionajului sovietic în România acelui timp nu a intrat în actualitate atunci. Ea începuse mai devreme să fie o problemă de muncă. Nu ştiu, poate ar trebui să facem un studiu special, o documentare, am ipoteze, am presupuneri, dar nu pot veni cu dovezi, cu argumente că această problemă a spionajului sovietic nu a fost abordată cu toată seriozitatea şi cu responsabilitatea care se impunea . Cauzele, motivele :

(1) Poate că unii care au avut însărcinări pe linia aceasta s-or fi şi temut că dacă intră mult prea adânc în problemă, cine ştie cu se surprize se pot trezi. (2) Alţii, nu aş vrea să greşesc, poate că nici nu puteau să o facă. Puteau să fie între ei şi unii care dăduseră, poate, şi nişte angajamente pe undeva. ​(3) O categorie, poate chiar şi din incompetenţă, pentru că, de la început, trebuie să spun, şi aş putea să fac acestă apreciere – că știind metodele, formele de activitate ale diferitelor servicii de informaţii care acţionau pe teritoriul României -, spionajul sovietic era poate cel mai performant. (…)

În plus, serviciile Moscovei aveau o bază formidabilă pe teritoriul României. La început, după august 1944, când s-au instalat ca putere de ocupaţie şi-a adus cu sine tot sistemul, ca să zic aşa , toate mecanismele necesare, activitatea au desfăşurat-o mai mult sau mai puţin, pe cont propriu, adică ofiţerii de informaţii, ofiţerii N.K.V.D.-ului, apoi ai K.G.B.- ului, care erau în structurile armatei de ocupaţie.

Dar, în același timp, fuseseră desemnaţi drept consilieri pe la mai multe ministere şi, în mod deosebit, la Ministerul de Interne. La Ministerul de Interne, pe lângă şefii tuturor direcţiilor, dar, în primul rând la nivelul conducerii ministerului, era un grup de consilieri care avuseseră funcţii importante în aparatul sovietic şi care coordona „consilierea”, avea misiunea, bineînţeles, să centralizeze, să dea orientările, de la etapă la etapă, a activităţii și, în acelaşi timp, era şi punctul de comandă al activităţii de informaţii care se desfăşura pe domeniul respectiv şi nu numai. Spuneam, deci, că la nivelul tuturor direcţiilor operative erau unul sau doi consilieri sovietici, până şi la învăţământ. La Serviciul Învăţământ mi-a fost adus un consilier sovietic care, sincer să fiu, nu ştiu ce făcea, pentru că eu personal nu i-am simţit, aşa cum aş fi crezut că poate fi, ştiu eu, prezența. De asemenea, un consilier sovietic a fost instalat şi la Școala de Ofiţeri şi, câţiva ani buni, a lucrat în şcoală. Între altele, şi poate nu totdeauna foarte inspirat pentru că dintr-un început şi-a devoalat, cumva, intenţiile, a început să studieze dosarele de cadre ale elevilor şi, probabil, că le primea şi pe cele ale profesorilor. Aveam şi nişte şefi de servicii de cadre foarte vulnerabili, cu nume şi prenume consacrate, să zic aşa. Consilieri existau și la direcțiile regionale. Prin urmare, peste tot erau unul sau doi consilieri sovietici.

Activitatea de informaţii era dusă, coordonată, de consilieri cu ajutorul unei reţele care era alcătuită fie din rezidenţii mai vechi, unii foşti ilegalişti şi care fuseseră şi anterior în legătură serviciilor sovietice, fie din agentura nou constituită, şi când zic agentura nou constituită mă refer, mai cu seamă, la ceea ce a a început să se facă odată cu trimiterea la studii în URSS mai pe toate liniile principale de activitate din ţară.

Anti-K.G.B.-ul a debutat sub pavăza oamenilor Moscovei

– Aurel I. Rogojan: Deci, este evident că, deși prezenţa şi urmele lăsate de serviciile de spionaj sovietice în toate structurile politice şi administrative erau ample şi de adâncime , totuşi, aţi cutezat să luaţi taurul de coarne şi … nu l-aţi mai lăsat.

– Iulian Vlad: Poate că aşa este. Spuneam, deci, că activitatea pe linia aceasta de muncă era, cum să spun, mai mult proforma, deşi cu câţiva ani buni înainte fusese constituit serviciul independent pe această linie, pe linia sovietică și a sateliților Moscovei. De notat că acest serviciu special fusese subordonat operativ tocmai generalului Doicaru, de care vorbeam mai înainte şi, bineînţeles, şi generalului Pacepa. Pacepa a avut acces tot timpul la problematica şi documentele emanate de la acest serviciu.

Prin urmare, eram în cunoştinţă cu ceea ce s-a făcut până la data respectivă şi lipsa de progres, de rezultate în confruntarea cu serviciile sovietice era absolut evidentă, era, cum să spun, într-un fel, strigătoare. Aşa se face că una din primele măsuri care a trebuit să fie luate a fost cea de restructurare a acestui serviciu, de creare a unei unităţi de sine stătătoare cu forţa, cu mijloacele, cu ceea ce se impunea să aibă. Ea fusese ani de zile, ba pe lângă Direcţia a III- a, ba pe lângă contrainformațiile Direcției Generale de Informații Externe. Mă rog, chipurile cu explicaţia de a nu fi identificată, adică de a fi acoperită, era un fel de „mănăstire într-un picior, ghici ciuperca ce e”.