Reportaj cu nod în gât: „Ostatecii” vulcanului sau cum o deputată şi-a abandonat electoratul la Istanbul

Istanbul, oraşul lalelelor

Pe dl Sergiu Goncerenco, consulul general al RM la Istanbul, l-am cunoscut în aceeaşi inocentă zi de 13 aprilie. Vorba e că din grupul nostru de opt ziarişti şi ong-işti, invitaţi la o conferinţă pe probleme de media organizată de Consiliul Europei în capitala Georgiei, se afla şi deputata liberală Corina Fusu, preşedinta Comisiei parlamentare pentru cultură, educaţie, cercetare, tineret, sport şi mass-media. Iar (atunci am aflat) când un oficial are de petrecut vreo zece ore în aşteptarea unui avion, serviciile consulare, conform uzanţelor protocolare, îi vin în ajutor. Aşa stând lucrurile (iar Turcia fiind o ţară care-ţi dă viză timp de 30 de secunde, cu condiţia că plăteşti 20 de euro), am acceptat, împreună cu Nadine Gogu de la Centrul pentru Jurnalism Independent, să ne alăturăm deputatei (pe care, în virtutea incurabilei naivităţi jurnalistice, încă o percepeam ca pe cineva „din breaslă”) într-o mică excursie prin Istanbul. Am făcut un popas şi la consulat, pentru un ceai şi un schimb neoficial de opinii – de la moldovenii care reuşesc să lucreze ilegal şi la Istanbul până la marea de lalele de cele mai inimaginabile culori ce a inundat acest oraş, capitală culturală europeană în 2010 şi care, inclusiv prin Festivalul Lalelelor desfăşurat în aceste zile, îşi mai „însuşeşte”, iată, un simbol al vechiului continent.

Seara, când maşina consulatului ne-a adus la aeroport, ne-am luat rămas bun de la dl consul, cu promisiunea că ne vom strădui ca, la întoarcere, să nu-i stricăm weekendul. Glumeam, bineînţeles – între avionul ce ne aducea de la Tbilisi şi cel care urma să ne ducă la Chişinău erau doar patru ore. Care s-au transformat, însă, în 56 de ore de coşmar, cap-coadă – a doua zi, în Islanda, se trezea Eyjafjallajokull…

Un haos imens într-o ordine perfectă

Ştiam încă de la Tbilisi că Europa e panicată. Dar Vezuviul care a nimicit oraşul Pompei era mai mult un mit decât un fapt istoric în conştiinţa noastră, iar Islanda părea atât de departe… Că lucrurile nu stau chiar aşa am simţit imediat cum am aterizat la Istanbul. Era 17 aprilie, ora 6.30, iar Aeroportul „Ataturk” gemea de mii de oameni disperaţi. Nu ştiu cum trebuie să funcţioneze un aeroport în asemenea situaţii – poate că ceea ce nouă ne părea haos era, de fapt, un exemplu de ordine perfectă în condiţii de criză aviatică mondială. Cert e că, în acea zi, grănicerii turci au vândut mai multe vize ca niciodată, la fel cum şi hotelurile din Istanbul şi-au completat toate breşele apărute în ultimul an din cauza crizei financiare globale.

O caracteristică generală a haosului e coada, de sute de oameni. Coadă pentru a cumpăra viză. Coadă pentru a trece controlul paşapoartelor. Coadă pentru a pune o întrebare şi a (nu) afla un răspuns. Coadă pentru a-ţi recupera bagajele. Coadă pentru a te convinge că Turkish Airlines nu oferă hotel gratuit în situaţie de forţă majoră – vulcanul nu ascultă de companie. Pe la 11.00, reuşim să ne redirecţionăm zborul către Odesa – la acea oră, Odesa mai e deschisă… Pe la 14.30 vine sentinţa – s-a închis şi Odesa. „Cancelled” este cuvântul care nu mai miră pe nimeni. Te miră când vezi că ceva undeva mai zboară. Poate să plecăm la Dubai!? Cu banii noştri?..

Non-stop în slujba cetăţeanului

Consulul Goncerenco n-a avut, totuşi, parte de weekend – parcă vorbisem într-un ceas rău… Sunat de Corina Fusu, prima dată a venit la aeroport pe la prânz, atunci când noi mai credeam că vom zbura la Odesa. Deşi a văzut nebunia de acolo, sunt şi azi convinsă că n-a înţeles-o. Şi nici n-a simţit-o. Era sâmbătă, la o adică… Din care motiv, probabil, şi la întrebarea despre o posibilă deplasare pe cale terestră – pentru care însă, în lipsa paşapoartelor diplomatice de care făcea uz colega noastră deputată, alţi colegi ne-deputaţi aveau nevoie de vize româneşti sau bulgăreşti – ne-a spus că nu are ce face. Am încercat să ne revoltăm, dar doamna deputat ne-a spus că un consul este un funcţionar şi atât, iar singurul om care e obligat să se afle 24 din 24 de ore în slujba cetăţeanului e deputatul… A doua oară consulul Goncerenco a venit la aeroport spre seară, când deja ştiam că nu vom zbura la Odesa şi nicăieri în altă parte. Dar, nu ştiu cum s-a întâmplat că, de această dată, el s-a întâlnit doar cu Corina Fusu şi Carmelia Albu, de la Consiliul Coordonator al Audiovizualului, pe care le-a preluat şi le-a dus într-o direcţie necunoscută (nouă). Din spusele de a doua zi ale consulului, el a fost asigurat că noi şase, plus încă doi concetăţeni cu care ne întâlnisem în aeroport – unul venind din Bulgaria şi altul din China – ne-am rezolvat toate problemele şi am plecat. De asemenea, într-o direcţie necunoscută.

Nu ştiu dacă, în acea seară, doamna deputat şi-a mai amintit de colegii lăsaţi la aeroport. Probabil că, la 17 aprilie 2010, ziua a avut mai mult de 24 de ore…

Coşmarul cu numele „ziariştii moldoveni”

Şi totuşi, în timp ce Corina Fusu şi Carmelia Albu se îndreptau spre oraş, Tudor Darie de la UNIMEDIA – cel mai tânăr şi smoliţel dintre noi – îşi făcea loc spre ghişeul cu informaţii despre hoteluri. După o ora de aşteptare, speranţa a murit. Ne descurcăm cum ştim – cu bagajele în dinţi, căutăm hotel, împrumutăm bani de la cei mai precauţi, care nu au cheltuit totul la Tbilisi… Enjoy Istanbul, ce naiba?!

Şi totuşi, duminică de dimineaţă l-am sunat pe Iurie Leancă: „Ajutaţi-ne să ieşim din ţara asta!”. Şi atunci Mihai Căpăţână, secretarul general al Ministerului de Externe, i-a găsit pe consulii români şi bulgari, care au acceptat să-şi sacrifice câteva ore pentru a ne elibera vize. Şi atunci a început coşmarul consulului nostru – coşmar cu numele „ziariştii moldoveni” şi în care, de la acea etapă, dl Goncerenco s-a implicat plenar şi foarte conştiincios. Duminică seară, chiar ne-a vizitat la hotel, după care a mers la aeroport, de unde a mai recuperat nişte moldoveni. Moldoveni care, din păcate, nu aveau în agendă telefonul ministrului de Externe…

Luni, la 14.30, părăseam Istanbulul cu un autocar ce mergea spre Iaşi. Exact după 56 de ore de „detenţie”. Am ajuns acasă a doua zi, la aceeaşi oră 14.30. Dimineaţă, la Chişinău, aterizase primul avion de la Istanbul. Deci, avem cu ce ne întoarce!

În loc de P.S.

Am scris acest text nu ca să mă răzbun pe Corina Fusu. Din păcate, transfigurarea suportată de ea am văzut-o anterior şi la alţi oameni ajunşi în politică. Am scris pentru că nu înţeleg – deocamdată, poate? – de ce să afirmi, la Tbilisi, că „foşti jurnalişti nu există”, iar la Istanbul să-ţi abandonezi colegii jurnalişti. Precum nu înţeleg de ce să spui că deputatul „este 24 din 24 de ore în slujba cetăţeanului”, dar să faci uz de mandat doar pentru a ajunge cu maşina de la Istanbul la Bucureşti (unde era aşteptată luni dimineaţă), nu şi pentru a-ţi ajuta foştii colegi de breaslă.

Am scris acest text nu pentru a mă răzbuna nici pe dl consul Sergiu Goncerenco – dimpotrivă, cred că acum el este cel mai experimentat dintre consulii noştri şi va gestiona cu succes o situaţie de criză, fapt pentru care trebuie să ne mulţumească şi nouă, celor care i-am făcut „negru” weekendul trecut. Iar exemplul lui dovedeşte, odată în plus, necesitatea reformelor de la Externe – mai ales, reforma mentalităţii privind misiunea serviciilor diplomatice, misiune „pervertită” de fostul sistem.

Am scris acest text în semn de solidaritate faţă de cei care n-au fost „doborâţi” de Eyjafjallajokull: Nadine Gogu, Petru Macovei, Eugen Râbca, Tudor Darie, Vitalie Andrievschi şi subsemnata. Alături de noi a fost Victor Guzun (vezi pagina 3) şi încă un Vitalie – un campion adevărat, care nu-i prea înţelege pe „ciudaţii ăştia de ziarişti”, dar care ne-a ajutat cât a putut. Fără mandat şi păstrând anonimatul…