Ziarul scrie că „felul în care acest dosar a fost dirijat, chiar exploatat în scopuri electorale, apasă asupra acestei toamne europene a lui Nicolas Sarkozy. Într-o rezoluţie argumentată solid, dar fără a fi constrângătoare, PE a stigmatizat atitudinea Parisului în afacerea romilor. Eric Besson, ministrul Imigraţiei, Integrării şi al Identităţii naţionale, a crezut că trebuie să reacţioneze denunţând „dictatul” aleşilor europeni. Un asemenea dispreţ pentru una din marile instituţii europene nu va ameliora în niciun caz reputaţia Franţei. E cu atât mai prost venită cu cât preşedintele – cu câteva idei bune şi solide – încearcă să sudeze Vechiul Continent înainte de a prelua, în octombrie, preşedinţia G20”, se menţionează în articol.
„Le Monde” consideră că „actul de acuzare ia sfârşit aici. Căci Franţa nu e vinovată de tot, departe de o asemenea situaţie, în afacerea romilor. Nu este singura care a procedat la expulzări. Alte ţări, ca Germania, Suedia, Italia, au procedat identic. De ce? Pentru că UE se confruntă cu o problemă pe care, dacă o ignori, nu câştigi nimic şi care nu va dispărea de la sine. Integrând România şi Bulgaria în 2007, UE nu putea să se facă de parcă nu vede nimic: ştia că va moşteni situaţia celor câteva milioane de romi din aceste două ţări. Situaţie execrabilă, căci romii sunt trataţi ca paria, cetăţeni de categoria a doua, victime uneori ale rasismului şi ale violenţelor. Astăzi cetăţeni europeni, nenumăraţi romi şi-au căutat salvarea în statele ceva mai bogate ale Uniunii. Am văzut reapariţia taberelor mizerabile pe aici, pe colo la intrarea marilor oraşe din Italia şi Franţa. În cabane improvizate s-au înghesuit familii în căutarea unei improbabile integrări. Secretarul francez de Stat pentru Afaceri Europene, Pierre Lellouche, spune că Uniunea Europeană trebuie să pună în aplicare „un plan de urgenţă” pentru romi. Cu o prioritate absolută: a-i ajuta mai întâi în ţara de origine. Ca şi de a obliga Bucureşti şi Sofia să-şi asume responsabilităţile”, crede autorul articolului.
Andaluzia, un alt fel de exemplu
Totuşi, coexistenţa cu romii este posibilă, săptămânalul polonez „Tygodnik Powszechny” aducând drept exemplu cazul Andaluziei, unde trăiesc majoritatea dintre cei 500-800 de mii de romi – sau „gitanos”, cum se autodenumesc – din Spania. Gitanii locuiesc în Spania de mai multe sute de ani, în timpuri mai bune sau mai rele, dar mereu cu acelaşi lot de probleme: persecuţia, sărăcia, sedentarizarea forţată. Astăzi, toţi copiii romi merg la şcoală cu colegii lor payo. Putem regreta în continuare procentul de absenteism, care atinge 30% din micii gitanos, însă ceea ce contează este că 94% dintre ei îşi duc la capăt şcolaritatea. Fiecare are propria şansă, în timp ce în Republica Cehă, de exemplu, copiii romi se regăseau până nu demult în şcoli specializate, aproape fără posibilitatea de a continua şcolaritatea.
Bineînţeles, Spania nu este niciun paradis rom: nu toate obiceiurile gitanos fac unanimitatea, şi putem încă întâlni cazuri de intoleranţă. Dar se pot vedea totuşi fructele muncii începute din timpul tranziţiei care a urmat morţii lui Franco. Înalţi demnitari europeni consideră că preşedintelui francez Sarkozy „a violat dreptul francez desfiinţând tabere de romi, dreptul european şi ataşamentul tradiţional al Franţei la drepturile omului”.
| Apropo… „Şi romii trebuie să îşi asume responsabilitatea” „Franţa a greşit expulzând de pe teritoriul său o populaţie fragilă. Însă comunitatea romilor trebuie ea însăşi să iasă din mizerabilismul care o face vulnerabilă în România ca şi în restul UE”, propune reputatul scriitor şi psihiatru Ion Vianu în paginile „Revistei 22”, citat de www.presseurop.com. Vianu propune o teorie interesantă şi extrem de judicioasă: „Soluţia pentru romi, în această problemă a lor ce a devenit una europeană”, nu va veni nici de la Paris, nici de la Bruxelles şi nici măcar de la Bucureşti, ci din partea „clasei lor mijlocii”, din deşteptarea lor, graţie „ieşirii din feudalitate”. „În România există azi nu persecutarea ţiganilor, ci mai degrabă un război civil larvar, absolut ineficient (deci absurd!) şi pentru una, şi pentru cealaltă tabără, între români şi romi. Nimeni nu câştigă, nimeni nu pierde războiul. Subvenţiile statului român (până una, alta, ruinat) şi ale UE (care a dat şi va da miliarde a căror contabilitate capătă, înainte de-a ajunge la destinaţie, contururi vagi) ajută întrucâtva, dar slab, la transformarea vieţii ţigăneşti. Schimbarea decisivă, în condiţiile date (ale respectului pentru multiculturalism), nu poate veni decât de la comunitatea romă. Într-o zi, o masă critică de romi îşi va da seama că e exploatată şi menţinută în mizerie în primul rând de propria ei feudalitate profitoare. Această castă de împăraţi, regi şi bulibaşi – onorată de autorităţile româneşti, invitată la recepţiile de stat, care-şi cumpără bijuteriile la Paris – propune o justiţie paralelă şi o repartizare arbitrară a bogăţiilor. De fapt, casta opresivă blochează accesul romilor către o existenţă mai bună. În acea zi, a unei adevărate deşteptări etnice, romii înşişi vor realiza un mare progres. Abandonând condiţia lor mizerabilă de azi, resimţită ca o fatalitate, vor rezolva, prin propria voinţă, problema lor, o problemă europeană”, menţionează autorul, Ion Vianu. |
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
