Până aici nu ne contrazicem. Cine nu vrea să fie cult și sănătos? Însă, cu toate oportunitățile pe care le avem astăzi – literatură și informație, suficientă pentru lectură și, respectiv, pentru creșterea noastră spirituală; biblioteci, încă funcționale, de asemenea cu multă carte; librării, centre culturale, Internet – Slavă Domnului, care furnizează informație rapidă; teatre cu un repertoriu bogat și alte atâtea surse care nu te lasă să mori prost – de ce, totuși, trăim într-o criză morală? Aș avea și un răspuns. Pentru că un dascăl bun nu mai este ascultat, este respins de omul nou, tânăr, în formare. Exigența profesorului, care trebuie să fie cu mult tact, bineînțeles, poate provoca ura elevului său împotriva deprinderii acestuia cu munca intelectuală. Altfel, devenim formali, ieftini, aroganți, chiar răi, respingem cultura, cărțile, modelul omului de calitate. Pe acest soi de oameni, Gabriel Liiceanu îi numea „intelectuali nespălați”. O societate care nu respinge artificialismul, devine o societate a iluzoriului și a divertismentului.
Aud din ce în ce mai des de la tineri că nu mai sunt motivați să citească, să învețe. Că școala nu le dă nimic, zic unii, că unele materii nu vor folosi la nimic bun în viață, că programa este prea încărcată, că cartea (las pentru unii să rămână doar cu căcărania pe care o spun), nu mai este la modă, că e mai cool să ții în mână un gadget performant, decât o carte bună. Aș continua să scanez tablouri triste ale mediului nostru actual, care devin, încet-încet sinistre, dar caracteristice RM, încât mă pomenesc că trebuie să preiau replica personajului lui Caragiale: „Simț enorm și văd monstruos”. Și am convingerea că simțul și vederea, pe care le am în față, au mirosul proaspăt al realității noastre.
Să fie oare personajul lui Caragiale contemporan cu noi? Să fie el chiar atât de inspirat de criza morală în care ne conformăm atât de ușor? E o criză, că avem ce citi, dar nu citim. E o criză că avem teatre și spectacole interesante, dar nu ne ducem, nu avem și nici nu ne facem timp să mergem mai des sau deloc să le privim. E o criză că un gest de generozitate, făcut de cineva, nu doar în Postul Paștelui, ne pare ceva ieșit din comun. E o criză că nu putem să fim buni în folosul celui de lângă noi, pentru că ne împiedică și ne roade concurența. Rătăcim din eroare în eroare și ne resemnăm atunci când trebuie să ne revoltăm. Iar cel mai grav este că cei mici se nasc, cresc și se educă în această criză morală pe care o văd și o iau drept normalitate.
Nu mai scriu, mă opresc aici. Devin prea hamletiană, iar întrebările de mai sus, într-o societate care suferă de o criză morală, sunt respinse și devin tranzacționale. Iar eu în negocieri nu bag afirmația lui Hamlet „a fi sau a nu fi?”, care are o singură direcție – moralitatea ca normă.
Silvia Strătilă
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
