Am rămas foarte amărâtă și cu inima frântă, când lângă monument n-am văzut pe nimeni, iar în jurul lui erau aruncate hârtii și gunoaie… Trebuia totuși cineva să organizeze comemorarea victimelor primului val de deportare. Autoritățile raionului și ale municipiului Florești de azi nici nu recunosc acest eveniment tragic. Nu s-au obosit măcar să facă curățenie lângă monument, deoarece la gară mereu e multă lume. Ce exemplu arătăm tineretului, cum educăm generația de mâine?! Și ne mai mirăm că în locurile publice e murdărie!
Oare chiar asta au meritat victimele regimului stalinist?! 22.648 de oameni nevinovați smulși din cuiburile lor împreună cu familiile, cu copiii?! Bieții basarabeni trecuți pe listele negre au fost trimiși în vagoane de vite în nemărginitele ținuturi ale Siberiei și Kazahstanului. Li s-au confiscat averile, i-au condamnat la suferințe, foamete, frig, mizerie, discriminare! Scopul ocupanților sovietici a fost „profilaxia“ ținuturilor de la hotarele faimosului imperiu sovietic, ca să nu existe cumva acolo posibile elemente antisovietice.
A fost ridicată în primul rând intelectualitatea basarabeană: medici, pedagogi, jurnaliști, juriști, agronomi, veterinari, meseriași etc. Dar și mii de gospodari harnici, care au muncit toată viața în sudoarea frunții!
Au fost deportați 144 de preoți cu familiile lor, dar mulți preoți au fost schingiuiți și omorâți în Chișinău, în subsolul numit „fabrica morții“, descoperit de regretatul actor, Tudor Tătaru, prin anul 1989. Era o cameră de tortură cu ușa de fier. Acolo erau și instrumente de tortură și un crematoriu într-un fund de beci. După ce îi schingiuiau pe sărmanii oameni, îi ardeau. Se vorbea că noaptea, când ardeau cadavrele, ieșea un fum înecăcios și negru deasupra Chișinăului și lumea nu înțelegea de unde ieșea. (Din știrile la TV Moldova).
Acesta a fost destinul neamului nostru harnic, cuminte, răbdător și primitor.
De astfel de destin a avut parte și tatăl meu, Porfirie Șoimu, din satul Parcani, județul Soroca, care după ocuparea Basarabiei de sovietici era chemat sistematic la NKVD-ul din Soroca și obligat să iasă în fața altarului și să le spună enoriașilor că Dumnezeu nu există, că religia e opiu pentru popor, că el i-a mințit până atunci, îl sileau să deschidă în biserică club pentru tineret, cum au făcut în Rusia.
Bineînțeles, el nu a trădat nici religia, nici biserica, căreia i-a slujit cu credință, de aceea a fost condamnat ca „dușman al poporului“ la moarte prin împușcare. După reabilitare (care a fost numai pe hârtie) mama, în 1959, a început căutările lui și din Ivdel i-au răspuns că a murit de cancer la stomac (minciună!), dar numai peste 30 de ani a primit răspunsul adevărat că a fost împușcat la 08.08.1942 în închisoarea nr. 1 din Ivdel, Sverdlovsk.
Iar noi, familia lui, am fost duși în vagoane de vite în regiunea Tomsk din Siberia. Am parcurs mii de kilometri timp de trei săptămâni până la punctul de destinație pe căldură, fără apă și mâncare, fără WC (era o gaură în peretele lateral care servea ca WC), ne-am umplut de păduchi… Doamne, ferește!
În satul Anastasievka am trăit pe 16 m pătrați 16 persoane, în mizerie, în frig, umpluți de păduchi. Mamei i-au dat voie să ia bagaj numai 45 kg pentru toată familia, așa că nu aveam în ce fierbe o geandră, nu aveam săpun. E de necrezut!
Copiii mai mari, cum au fost Vitalie Bărbieru din Soroca și Pavel Manea din s. Rublenița, s-au dus cu cerșitul în satele vecine și nu s-au mai întors, poate au înghețat undeva în pădure sau i-a sfâșiat vreo fiară?! Toată iarna a zăcut Ionica Călin din Iorjnița de oftigă (tuberculoză) și a murit noaptea: i-a podidit sângele pe gură și nas și s-a stins. M-am trezit de bocetul înădușit al mamei lui și de plânsul mamelor noastre. Învățătoarea din Dumbrăveni, dna Teodora Bejenaru a fost aspru persecutată de comandantul Fedeanin, un călău fără suflet, nu a mai putut suporta pedepsele și și-a pus în gând să se înece împreună cu fetița, numai să scape de chinuri. Când se întorceau de la prășit de pe lanul colhozului, ea a convins-o pe fetița ei de 8 ani, Victorița, să se înece în iazul din sat.
Astfel de istorii tragice din viața de surghiun a deportaților aș aduce tare multe.
Noi, copiii, eram lipsiți de dreptul să învățăm (în afară de școala generală) în tehnicumuri de specialitate sau la facultăți.
A fost groaznic, pentru că pe bărbați, capii familiilor, i-au despărțit de soții și copii și i-au dus în GULAGUL din Ivdel, regiunea Sverdlovsk, unde, în 1958, din 5000 au rămas în viață numai vreo 50 de deținuți, care curând au murit acasă. Supraviețuitorul Ion Ciobanu din Gura Camencii a povestit cum își băteau joc de ei călăii în lagăr, cum îi trimiteau la muncă grea, la tăiat pădure până la brâu în zăpadă, flămânzi, pe ninsoare și lapoviță în haine și încălțăminte rupte, uzi și degerați până la oase. Primăvara mâncau iarba de sub picioare. Mureau ca muștele.
După război, tineretul rus fugea din iadul de la sat la oraș, și pe deportații deja reabilitați i-au mai reținut acolo 3-5 ani, deoarece n-avea cine să muncească în colhozuri, lespromhozuri, mai ales în raioanele nordice, unde era cea mai grea muncă, de aia îi eliberau treptat.
Atenționez că așa-numiții DUȘMANI ai poporului în surghiun erau respectați de către populația băștinașă pentru muncă, iscusință, omenie, bunătate și demnitate și ar trebui acum să fim respectați la noi acasă.
Intrase în tradiție în ultimii ani ca aniversările deportărilor să fie comemorate.
La 13 iunie 2016 însă toate canalele TV, afară de Moldova-2 și Jurnal TV, parcă au luat apă în gură. Nici în Capitală, nici în localitățile rurale nu s-a petrecut niciun miting.
Nu s-a comemorat această dată nici în Guvern, nici în Parlament măcar cu un minut de reculegere, de parcă n-au existat acele evenimente tragice. Nici Mitropolia Moldovei nu-i pomenește niciodată la slujbe pe preoții persecutați și omorâți, cu atât mai puțin pe ceilalți deportați care au murit fără vină în GULAG. La toate slujbele în biserici îl pomenesc numai pe patriarhul Kiril, care nu a fost binevoitor pentru alte popoare și a binecuvântat agresiunile lui Putin în Transnistria, Caucaz, Ucraina. Am auzit odată că a fost pomenit Alexandr Nevskii, dar nu și Ștefan cel Mare.
Nici Biserica, nici conducerea RM nu îndrăznește să scoată un cuvânt către Moscova, să-și apere poporul care a suferit din cauza regimului totalitar rus.
Și dacă conducătorii Poloniei, Țărilor Baltice, ai Ucrainei își respectă propriile popoare și îi cer Rusiei despăgubiri pentru victimele regimului totalitar stalinist, apoi autoritățile din RM de ce tac? Ce le pasă lor că noi nici azi nu suntem despăgubiți, pentru că în 1941 n-au fost întocmite acte de confiscare a averilor! Ce le pasă lor că am trecut prin chinuri și acum suntem bolnavi și neputincioși. Bine că ei și odraslele lor trăiesc în lux, se scaldă în bani furați!
De ce Rusia nu procedează la fel, cum a procedat Germania, când a recunoscut crimele fascismului?
Elena Șoimu-Postolachi,
Florești, deportată la vârsta de 10 ani
