Scrisorile oficiale, o armă a Puterii în fața presei

În primul rând, pentru că nu el își pune mintea în mișcare, ci adjuncții sau consilierii săi. În al doilea rând, pentru că într-o asemenea misivă, cu titlul de document, se poate scrie orice. Mai explicit vorbind, într-o scrisoare oficială se poate scrie nimic.

În timpul guvernării comuniste, miniștrii sau alți oficiali nu discutau cu alți jurnaliști, decât cei loiali PCRM. Pe ceilalți îi tratau ca pe niște nimicuri. De pildă, dacă printr-o minune dădeai de vreun ministru comunist la telefon, el, aflând cu cine are de-a face, îți replica că este ocupat și închidea, după care nu-ți mai răspundea niciodată în viață. Au existat și puține excepții, dar despre ele vom vorbi altă dată.
Pe atunci, dacă aveai nevoie de informații oficiale, puteai să suni doar la serviciul de presă. Dacă întrebarea le convenea și nu le punea în culori negre guvernarea, erai asigurat cu un răspuns. De altfel, săptămâni întregi putea să zbârnâie telefonul la urechile ofițerilor de presă, dar nimănui nu-i păsa. Dacă însă tu, jurnalistul, aveai nervii tari și nu cedai, erai rugat să trimiți o scrisoare oficială cu întrebările pe care le ai. Asta însemna că grangurele cu pricina și acoliții săi s-au sictirit de tine, că începi să enervezi, că le stai în gât.

Și astfel scăpau de tine. Dacă erai naiv, puteai să visezi câteva zile că într-o aleasă zi, hărăzită de sus, vei primi o frumoasă scrisoare oficială, din care vei afla adevărul. La fel, am pățit și eu în anul 2006, când am solicitat un interviu de la președintele Rusiei, Vladimir Putin, și consilierul său m-a rugat să-i trimit o solicitare oficială. Visurile au culminat într-o seară de decembrie, când, întorcându-mă acasă, am scos din cutia poștală, surprins și cu mâinile tremurânde, un plic cu imaginea Kremlinului, pe care scria: „Администрация президента Российской Федерации”. Nu-mi amintesc, dar cred că m-am împiedicat la următorul pas, gândindu-mă deja la întrebările pe care i le-aș pune lui Putin. De bucurie, râdeam ca un prost. Am ascuns scrisoarea în buzunar, am chemat ascensorul, iar ajuns acasă, mi-am făcut mai întâi o cafea, înainte de a începe ceremonia de deschidere a plicului. În cele din urmă, am scos o scrisoare colorată, pe care puteai s-o admiri zile în șir, dacă nu citeai și textul din ea. Consilierul lui Putin mă informa că șeful său și al întregii Rusii este foarte ocupat în următoarele șase luni…

Nu există nicio deosebire între o scrisoare oficială de la Kremlin și cele de la comuniștii noștri de atunci. Și răspunsurile lor le așteptai săptămâni bune, dar nu conțineau nimic. După 2009, a purces la putere AIE și lucrurile în acest sens s-au schimbat spre bine. În relațiile de serviciu dintre guvernanți și jurnaliști, practic s-a renunțat la scrisorile oficiale. Așa a fost câțiva ani, până la primele conflicte publice dintre Filat și Plahotniuc, după care unii oficiali, care au călcat deschis prin străchini, au preluat exemplul comuniștilor și se ascund după ofițerii de presă care, la rândul lor, se ascund după scrisorile oficiale.

În repetate rânduri, când am abordat subiecte de interes major pentru societate și când nu puteam reține nici cu o zi difuzarea unor informații, demnitarii Moldovei mi-au solicitat scrisori oficiale. Șmecheria folosită de ei este pe cât de urâtă, pe atât de simplă. Așa cum legislația le permite să-ți trimită răspunsul în termen de 15 zile, ei nu se vor grăbi. Pentru că odată cu timpul, informația își poate pierde din importanță. În consecință, are de câștigat el, iar tu, dacă stai și aștepți, oricum vei pierde. Vei primi un răspuns, care nu va avea mai multă importanță decât un act de batjocură față de tine și de instituția pe care o reprezinți. Pentru că, în cel mai bun caz, răspunsul oficial va prezenta niște date superficiale, niște fraze în vânt, niște vorbe în dodii (scuzați!), dar nici pe departe ceea ce vrei tu să afli. Poate fi și o minune – să primești ceea de ce ai nevoie, dar minuni, din câte se știe, se întâmplă foarte-foarte rar…

Astfel, scrisorile oficiale au devenit o armă de apărare a demnitarilor în fața jurnaliștilor. Și orice solicitare de scrisoare oficială, venită din partea unei instituții de stat, îți arată că lucrurile sunt cam șubrede acolo. Să te ascunzi după o scrisoare este ca și cum ai fi în piață și ți-ai astupa fața cu un ziar, crezând că nu te vede nimeni.