Nu știu dacă cineva ne poate înțelege sincer în acest moment. Poate că nu suntem familie, dar suntem cumva, noi, tinerii de la redacție, copiii lui. Am stat sub mantia lui și am învăţat. Am avut numele lui pavăză în presă. Până la urmă TIMPUL înseamnă pentru noi mândria de a semna în aceleaşi pagini cu Constantin Tănase.
Ultima oară când l-am întâlnit în afara locului de muncă a fost la premiera piesei Copiii foametei. Mărturii, iar la sfârşit a venit şi m-a îmbrăţişat (piesa fiind semnată de tata-socru). M-a îmbrăţişat şi a tras o sudalmă sănătoasă la adresa celor vinovaţi de foametea din 1946-1947. Avea ochii în lacrimi. Fiindcă ceea ce punea pe hârtie, avea şi în inimă. Episodul ăsta îl arată la fel de sincer cum îl ştim din articolele sale. Un om care suferă pentru nedreptăţile de la noi. Un om care a muncit să îndrepte cele strâmbe.
Când o persoană are o asemenea greutate, ţi-e greu să accepţi. Nu am crezut că a plecat dintre noi, decât atunci când trista veste mi-a fost confirmată de colegii mei. Acum scriu aceste cuvinte şi mi-e greu. E ca şi cum profesorul la clasă, în loc să îţi predea lecţia, te cheamă pe tine în faţă şi te pune să vorbeşti. Iar tu te faci mic, roşeşti, şi oricât te-ai strădui, simţi că nu e suficient de bine, că o să te faci de râs în faţa lui. Şi simţi mereu nevoia să îţi muţi privirea de la clasă şi să te uiţi la el, ca să îţi dai seama după expresia feţei că nu greşeşti.
Nu doar familia a suferit o pierdere, ci toată presa scrisă de pe ambele maluri ale Prutului. A plecat dintre noi un mare jurnalist român. Şi lucrurile astea se întâmplă. 65 de ani nu sunt mulţi, poate nici puţini. Dar când un om de 65 de ani are un spirit atât de tânăr cum a avut Constantin Tănase, şi 80 de ani par puţini. Şi dacă mai punem în cântar şi nevoia acută a Moldovei de astfel de Bărbaţi, atunci iarăşi spun: a plecat mult prea repede.
Se spune că ce semeni, aia culegi. Şi ştiu că ce a semănat Constantin Tănase va da în pârg încă multă vreme. Fiindcă el nu a tras brazda doar primăvara, ca să culeagă pâine toamna. A semănat zi de zi. Şi seminţele lui vor da roade, iar roadele seminţe noi. Timpul va merge, deci, mai departe, dar nu fără el. Noi vom rămâne să plivim neghina din grâu, aşa cum am fost învăţaţi, iar cuvintele lui, din paginile sale, vor rămâne să ne tragă de urechi dacă vom uita să le spunem pe toate aşa cum sunt.
Despre el poţi scrie o carte, dar astăzi e momentul în care se cuvine să spunem cu toţii: Cu sfinţii odihneşte Hristoase şi sufletul adormitului robului Tău, Constantin, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, şi răsplăteşte-i lui toată dreptatea.
