Cultură

Serafim Saka militant al demnităţii naţionale

S-a născut în satul Vancicăuţii Mari, jud. Hotin, localitate situată la mijlocul salbei celor 14 aşezări, toate cu populaţie românească, înşirate pe Valea Prutului de-a lungul traseului Lipcani-Cernăuţi. Copilăria i-a fost grea, plină de lipsuri din cauza războiului, și de consecinţele lui. De mic, împreună cu fratele şi sora, a rămas fără părinţi.

Fiind ajutat de unchiul său Vladimir Saka, care a fost dus în Siberia la Kolîma, a reuşit să absolve zece clase la şcoala din satul natal. După o scurtă practică de activitate ca învăţător în satele Cerlena şi Forostna din apropiere, în anul 1954 a fost admis la Facultatea de Istorie şi Filologie a Institutului Pedagogic din Chişinău, pe care a absolvit-o în 1959.

Serafim Saka s-a manifestat ca prozator, publicist, dramaturg, eseist, critic de teatru şi cinema, traducător şi editor. A lucrat la redacţia „Tinerimea Moldovei”, săptămânalul „Cultura”, studioul „Moldova Film”. La săptămânalul TIMPUL era apreciat ca director onorific.

Din cauza abaterilor de la normele „dozate” de exprimare liberă, până la dezghețul gorbaciovist, ca şi alţi colegi de ai săi, nu a fost agreat de autorităţi. Deja după publicarea volumului de confesiuni şi interviuri, în 1976, în care dezvăluia „prea multe” probleme din societatea noastră, pentru Saka au urmat 12 ani de interdicţie literară şi un exil artistic intern, scriitorul fiind nevoit să-şi câştige existenţa ca traducător.

Fiind un polemist combativ Serafim Saka îşi apăra opiniile cu fermitate, cucerindu-şi verticalitate şi susţineri din partea mai multor critici. Laurenţiu Ulici, unul din cei mai de seamă literaţi români contemporani, l-a inclus printre scriitorii care „fac o literatură basarabeană modernă, combativă, sincronizată, el fiind o sinteză a ceea ce înseamnă spiritualitate românească în materie de expresie literară”. Însuşi Saka afirma că a devenit scriitor „din nemărginitul său dor de limba românească”.

După 1989 era mereu preocupat de problemele renaşterii naţionale, de cauzele stagnării societăţii moldoveneşti. O confirmă opera sa, dar şi participarea cu luări de cuvânt şi de atitudine la Congresul I al Intelectualităţii din Republica Moldova, din 1993.

Scriitorul a condamnat cu fermitate și actul răpirii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţei sub pretextul de „eliberare”. S. Saka menţiona că sub ocupaţia sovietică omul nostru era dator să înveţe istoria ocupanţilor, să le admire eroicele fapte, uitând de sine şi de istoria sa.
Ca urmare a celor două mari exiluri peste Prut, din 1940 şi 1944, din Basarabia s-au retras aproape un milion de suflete, în majoritate funcţionari şi intelectuali, lăsând în urmă un vacuum cultural, fapt care a adus la o afectare enormă a sferei educaţiei, în primul rând, a celei lingvistice, care după cei 22 de ani de renaştere naţională (1918-1940) a căzut din nou în hăul deznaţionalizării. Cu tristețe, scriitorul atestă că s-a ajuns la faptul că „oribila pronunţare basarabenească enervează abia din clipa în care îi dai luciu. Ca un pantof scofâlcit, bine lustruit. Fiindcă gândim, când reuşim acest lucru, în altă limbă şi simţim în gândire străină nouă, firii noastre”.

A recunoscut că faţă de fraţii de peste Prut, în privinţa vorbirii literare, basarabenii au rămas în urmă, alegându-se cu un complex de o oarecare inferioritate. Saka afirma că „rămânând în România, am fi avut un alt destin. Tot comunist, dar altul. Uitaţi de Ţară, despărţiţi până şi de RSS Moldovenească, nord-bucovinenii, cei din judeţul Hotin şi Ţinutul Herţa, s-au pomenit cu anii atât de ai nimănui, încât zeloasa istoriografie sovietică ucraineană „şi-a făcut milă” şi ne-a etichetat ca venetici. Venetici în propria ţară!”.

Saka ne atenţiona că toleranţa noastră trebuie să aibă careva limite: „…când realităţile sunt ostile şi agresive, când îţi este ameninţată fiinţa, când zeci de posturi ruseşti de radio şi televiziune îţi bombardează zi şi noapte aerul pe care îl respiri, toleranţa ta egalează cu un act laş de trădare”. Nu e de vină doar faptul că suntem „în calea tuturor răutăţilor”.

Ca om de cultură, cu mult regret scriitorul concluzionează: „Nu avem suficientă cultură ca să înţelegem că fără cultură nu se poate exista”.
Tristele dar lucidele considerări ale scriitorului sunt nişte avertismente pe marginile cărora trebuia şi trebuie să facem concluzii corecte, ca să putem scăpa de influenţele distructive din Est şi de a elimina înstrăinarea naţională cu scopul de a beneficia din plin de adevăratele valori europene.

Serafim Florea

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Timpul.md şi pe TELEGRAM!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *